Mitul independenţei şi a unităţii naţionale în istoria românilor

 

“Unirea” Ţărilor Româneşti sub Mihai Viteazul şi afirmarea originii latine a poporului român 

Mihai Viteazul, voievodul Valahiei (Ţara Românească) din 1593, era implicat în Războiul cel Lung, parte a Războaielor Habsburgice-Otomane.

După ce în 1599 a obţinut victoria de la Şelimbăr împotriva prinţului-episcop Báthory András, Mihai a intrat cu trupele sale valahe în Alba Iulia şi a devenit guvernator imperial al Transilvaniei sub suzeranitate habsburgică.

Câteva luni mai târziu, trupele lui Mihai au invadat Moldavia şi au ajuns la Iaşi. Domnul Ieremia Movilă a fugit în Polonia, iar Mihai Viteazul s-a proclamat Voievod al Moldaviei. 

Teritoriile au fost pierdute în scurt timp în 1600 după revolta maghiară a nobilimii din Transilvania şi intrarea trupelor polono-lituaniene în Moldavia, iar în 1601, voievodul valah a fost asasinat de generalul Giorgio Basta la ordinele împăratului habsburgic Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. 

Aşa numita “Unire a Ţărilor Române sub Mihai Viteazul” a fost văzută ca precursorul României moderne în teza istoricului Nicolae Bălcescu. 

Teoria lui a devenit un punct de referinţă pentru naţionaliştii din Principatele Române de-a lungul secolului 19, văzută şi ca un catalizator al formării unui singur stat român. 

Şcoala Ardeleană a avut un impact notabil în cultura românească atât a Transilvaniei, cât şi a românilor care trăiesc peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, ducând la trezirea naţională a identităţii naţionale, specific epocii aşa cum s-a văzut în Germania, America Latină, Statele Unite ale Americii sau Italia. 

Samuil Micu-Klein, Gheorghe Şincai , Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu , care au fost membri ai Şcolii Ardelene în epoca trezirii naţionale româneşti, au subliniat vechea origine latină a românilor pentru a spori prestigiul politic şi cultural al românilor.

În 1791, în memorandumul „ Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” înaintat către împăratul austriac Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman,  românii transilvăneni cereau drepturi egale cu cele ale nobilimii maghiare şi cu cea a clasei patriciene săseşti.

Şcoala Ardeleană a creat sistemul fonetic actual al alfabetului românesc bazat pe alfabetul latin , derivat în mare parte din alfabetul italian şi francez . Aceasta a înlocuit utilizarea alfabetului chirilic românesc medieval, precum şi a sistemului fonetic anterior bazat pe alfabet latin şi pe alfabetul maghiar.

Prima unire – Moldova şi Ţara Românească. Dobândirea independenţei 

Revoluţia Română din 1848 a purtat seminţele visului naţional al unei Românii unite şi unitare. Ideea de unificare a fost propagată de lucrările lui Naum Râmniceanu şi Ion Budai-Deleanu. 

Dimitrie Brătianu a creat termenul de “România Mare” în 1852. 

Primul pas în unificarea românilor a fost înfiinţarea Principatelor Unite, realizată prin unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 sub domnia unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a Războiului din Crimeea şi intervenţiei Franţei împăratului Napoleon al III-lea în crearea unui stat-tampon dintre marile puteri ale estului Europei. 

Pasul al doilea era dobândirea independenţei. 

Valahia, fondată ca stat după Descălecatul lui Negru-Vodă din 1290 şi care a căpătat autonomie în timpul lui Basarab I Întemeietorul după bătălia de la Posada din 1330, din 1417  era sub suzeranitatea Imperiului Otoman, întreruptă cu perioade scurte de ocupaţie rusă între 1768 şi 1854.  

Ţara Românească plătea tribut şi era administrată de un domn fanariot din cartierul grecesc Fanar, desemnat de Poarta Otomană. 

Moldova, fondată după Descălecatul lui Dragoş din 1350,  s-a aflat sub influenţă otomană după domnia lui Ştefan cel Mare. A fost condusă de domni fanarioţi din 1711 şi fragmentată teritorial – Bucovina sub stăpânire habsburgică din 1775, Basarabia sub stăpânire rusească din 1812. 

România a luptat pentru independenţa sa în războiul ruso-turc din 1877-1878, dar şi-a căpătat independenţa din 1881 când a devenit Regatul României.

După Conferinţa de Pace din 1878 de la Berlin, s-a a decis că Rusia va acorda României independenţa, teritoriile Dobrogei de Nord, Delta Dunării şi accesul la Marea Neagră, inclusiv portul antic Tomis , precum şi  Insula Şerpilor, dar Rusia avea să ocupe totuşi ca aşa-zisă „compensare” vechile judeţe româneşti din Basarabiei de Sud. 

Dobrogea a trecut sub stăpânirea bizantină şi sub cea bulgară, dar din 1347 a devenit o entitate statală ca Despotatul Dobrogei, apoi a intrat din 1389 sub controlul domnului Valahiei, Mircea cel Bătrân. Ocupată de turci din 1420, a fost cedată României în 1878. 

România, ca regat independent faţă de Imperiul Otoman, căuta acum unirea cu Transilvania.

Cu toate acestea, elita românilor transilvăneni nu susţinea conceptul de “România Mare”, în schimb doreau doar egalitatea cu celelalte naţiuni din Transilvania.

Conceptul a devenit o realitate politică atunci când, în 1881, Partidul Naţional Român din Transilvania a reunit românii pe o platformă politică comună pentru a lupta împreună pentru autonomia Transilvaniei. 

Potrivit lui Livezeanu, crearea României Mari cu “un concept unificator de naţiune” a început să evolueze la sfârşitul anilor 1910.

Primul Război Mondial a jucat un rol crucial în dezvoltarea conştiinţei naţionale a unităţii româneşti.