Ion Cristoiu: Nu, nu era a doua venire a lui Isus pe Pămînt. Era prima venire a lui Klaus Iohannis la Bucureşti

Sînt plecat de la Antena 3 încă din vară, cînd mirosisem riscul de a fi folosit, în antipatia mea sinceră faţă de Traian Băsescu, pe post de rotiţă dinţată în noua şi ampla maşinărie numită Coaliţia de la Grivco.

Şi cum n-am suportat de-a lungul vieţii să fac parte din conspiraţii împotriva cuiva, le-am zis Adio! celor de la Intact şi m-am întors la cărţile mele. Pentru a le acorda mai mult timp, fireşte. De părăsit cu totul nu le-am părăsit niciodată.

Din cînd în cînd, cedînd miorlăiturilor unei producătoare de la Realitatea TV, mergeam pe la cîte un talk-show, ca invitat. Asta după ce obţineam, drept condiţie indiscutabilă, să nu fie prezenţi în studio doar inşi care-mi produceau greaţă.

Eram, aşadar, în studiou la Realitatea TV, postul lui Sorin Ovidiu Vântu. Părintele FNI se combinase cu Părintele Grivco, Dan Voiculescu, în Coaliţia politico-mediatică Jos Băsescu! Sus Mircea Geoană! Cum însă nu aveam o emisiune seară de seară, ca la Antena 3, şi cum mi se respecta dreptul de a refuza persoane care mă dezgustau, acceptam din cînd în cînd invitaţia.

Se discuta despre propunerea Coaliţiei politico-mediatice de la Grivco de a fi desemnat drept premier Klaus Johannis. Numele nu-mi spunea mare lucru. Primarul Sibiului. Păi, România e o ţară de primari. Dintre ei singurul care contează e primarul Bucureştilor. Nu-mi spunea mare lucru nici faptul că era neamţ. Ştiam din viaţă şi din cărţi că a fi neamţ nu presupune, în chip automat a fi mai bun decît francezul Napoleon. Mai ales cînd erai neamţ din România, ţară al cărui văzduh e impregnat de microbul şmecheriei. Ştiam ce zisese Mackensen, în 1918, după retragerea din Bucureşti.

V-am adus nişte nemţi şi mă întorc acasă cu nişte porci.

Dar, mă rog! varianta cu Klaus Johannis premier mi se părea posibilă, cum la fel mi se părea posibilă varianta cu premier pentru orice primar de oraş mai acătării, administrarea unei urbe aducînd o experienţă preţioasă în administrarea ţării.

Tocmai ziceam asta, cînd, deodată, moderatoarea, teleghidată prin cască, a făcut o faţă de parcă tocmai atunci simţise întîia oară zvîcul plodului în burtă:

– Întrerupem emisiunea pentru o transmisie în direct!

Hait! mi-am zis.

Întreruperea unui taifas în studio înseamnă un fapt ieşit din comun întîmplat în realitate.

Ca, de exemplu, a doua venire a lui Isus pe pămînt.

Nu, nu era a doua venire a lui Isus pe Pămînt!

Era prima venire a lui Klaus Johannis la Bucureşti!

Mîntuitorul Coaliţiei de la Grivco a fost luat în primire de Realitatea lui SOV şi Antena 3 a lui Dan Voiculescu, membre de seamă ale Coaliţiei anti-Băsescu şi însoţit pînă la Palatul Parlamentului de-a lungul Capitalei noastre dragi unde-l aştepta, plin de surîsuri americăneşti, Mircea Geoană.

Măi să fie!

Pute de la o poştă a lucrătură!

Am uitat să spun că, la vremea respectivă, ca şi acum, fireşte, aveam marele talent de a pica mai ceva ca musca-n lapte într-un talk-show aranjat.

Mi se întîmplase asta în 2004, la Realitatea TV a lui Silviu Prigoană, cînd s-a întîmplat celebra scenă a despărţirii plîngăcioase a lui Traian Băsescu de Theodor Stolojan.

Om cu simţul umorului, dar mai ales băiat de la ţară, care ştiam că se plînge doar cînd îţi moare vaca, am prins a mă amuza în direct de scena în care ditamai bărbatul – Traian Băsescu – îl plîngea pe un alt bărbat, Theodor Stolojan, deşi acesta nu murise.

Spre stupoarea mea, nici unul dintre cei prezenţi în studio n-a rîs la spusele mele. Ba mai mult, luînd cuvîntul pe rînd, şi-au exprimat şi ei durerea faţă de bietul Stolo şi, mai ales, admiraţia faţă de sensibilitatea dovedită de Traian Băsescu.

Zadarnic ziceam eu, crezînd că, totuşi, îi puteam trezi din beţia lor admirativă faţă de scenă:

— Oameni buni, aţi înnebunit! Nu vedeţi că e o piesă de teatru ieftină pusă la cale de doi politicieni?!

Ei o ţineau una şi bună că Traian Băsescu a plîns de-a binelea.

Abia cînd am plecat, mi-a căzut fisa:

Nebun eram eu, nu ei, pentru că nu-mi dădusem seama că picasem, fără să ştiu scenariu, într-o piesă de teatru pe care o jucau ceilalţi invitaţi.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cinci ani mai tîrziu, în duminica pogorîrii lui Klaus Johannis din cerul Sibiului pe păcătosul pămînt al Bucureştilor.

N-am apucat să-mi exprim uimirea pentru tratarea drept eveniment planetar a venirii unui domn cu avionul de la Sibiu la Bucureşti, că, de îndată, ceilalţi invitaţi au şi prins a înălţa ode lui Klaus Jonannis.

Ce bijuterie e Sibiul de cînd îl conduce el!

Ce personalitate a lumii de azi e Klaus Johannis!

Cum se sacrifică el, neamţul, de dragul României!

Atît de tare îl lăudau ceilalţi – unii dintre ei lideri de opinie, care şedeau la SOV pe salarii de zeci de mii de euro – că o clipă m-am simţit prost că mai exist şi eu pe lume.

Cum de-mi permit eu, un om cu atîtea slăbiciuni, să exist într-o ţară în care există un om cu atîtea însuşiri, Klaus Johannis?!

Vaccinat de la întîmplarea din 2004, de data asta am tăcut imediat. Mi-am dat seama că picasem din nou ca musca-n lapte.

Cei din studio, în frunte cu moderatoarea, jucau într-o piesă de care eu n-aveam habar:

O piesă despre care aveam să scriu cîteva zile mai tîrziu, într-un editorial:

„E limpede şi unui gură-cască într-ale politicii că prin tărăboiul cu Premierul Coaliţeii de la Grivco, Mircea Geoană şi Crin Antonescu l-au pus în faţă pe Klaus Johannis pe post de tanchetă şi, îndrumaţi de Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vîntu prin portavocile posturilor tv, urcă pitiţi în dosul neamţului, Dealul Cotrocenilor feriţi de gloanţele Celui din Palat“.

Miercuri, 20 februarie 2013, Klaus Johannis a anunţat înscrierea în PNL pe motiv că s-a simţit liberal încă înainte de a se naşte.

Dacă ar fi să-l credem, pe cînd se afla în stadiul de mormoloc taică-său punea urechea pe pîntecul mamei şi-i zicea:

Am impresia că aud vocea lui Ionel Brătianu!

Prostule, îl tachina purtătoarea viitorului membru al conducerii PNL, e vocea lui Ion C. Brătianu!

Stînd alături, la masa conferinţei de presă ce s-a vrut un eveniment la fel de despicător de catapeteasmă ca şi cel din 2009, Crin Antonescu l-a prezentat pe Klaus Johannis drept „un om cu care pînă la urmă toţi în această ţară ne mîndrim.

Lăsînd la o parte că eu, de exemplu, care locuiesc în această ţară, mă mîndresc cu Mihai Eminescu, poetul şi nu cu Klaus Johannis, politicianul, îmi permit să observ următoarele:

Pe 7 decembrie 2008, cînd CCR nu se pronunţase asupra rezultatului alegerilor din turul al II-lea, Klaus Johannis anunţă că părăseşte Coaliţia de la Grivco şi, prin asta, pretenţia de a fi premier, deşi Mircea Geoană şi Crin Antonescu îl aşteptau la Bucureşti, pentru a-l pune premier în eventualitatea unui infirmări de către CCR a rezultatului.

Klaus Johannis s-a retras la Sibiu.

Au trecut de atunci trei ani.

După trei ani în care Klaus Johannis n-a făcut nimic deosebit faţă de toţi primarii oraşelor şi orăşelelor din România, iată-l revenind în prim-plan mediatic.

A fost curăţat de rugină şi arată ca nou.

Joacă din nou rolul de bulan împotriva cuiva.

În 2009, fusese folosit ca bulan împotriva lui Traian Băsescu.

Acum e pe post de bulan împotriva lui Călin Popescu Tăriceanu.

În 2009, Klaus Johannis acceptase să fie premier doar pentru 30 de zile, cît avea nevoie de asta Coaliţia de la Grivco.

După care urma să se întoarcă la Sibiu.

Uimit de acest spirit de jertfă, îi spuneam lui Marius Tucă într-un interviu de la vremea respectivă:

„Dacă dl. Johannis va accepta acest mandat de doi lei, în spatele lui e altceva. Şi atunci, după părerea mea, trebuie să intervină SRI. Ori este ofiţer, ori este o unealtă.

Marius Tucă: Cum să intervină SRI? Ce să facă?

Ion Cristoiu: Păi să ne spună ce-i cu el.

Marius Tucă: Păi ce, pînă acum a spus SRI ceva?

Ion Cristoiu: Sau să intervină spitalul de Psihiatrie, pentru că e greu de presupus că un om lasă Sibiul ca să stea premier nici măcar o lună, ci doar 20 de zile“.

Dacă Marius Tucă m-ar întreba şi asupra noului rol pe care şi-l asumă Klaus Johannis – cel de liberal din burta mamei – i-aş răspunde la fel ca şi în 2009.

 

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro