Ion Cristoiu: Corupţia care a prăbuşit ţara

Factorul decisiv în tragica sfîrtecare din 1940 a ţării rămîne conjunctura internaţională. România ajunsese singură în faţa pretenţiilor care se ridicau dinspre Sofia, dinspre Budapesta, dinspre Moscova. Marile Puteri occidentale, Anglia şi Franţa, garante ale hărţii continentale de după primul război mondial, erau prea ocupate cu propria lor salvare ca să se mai gîndească şi la soarta altor ţări precum România, amăgite cu jurămintele dulci ale garanţiilor. Sistemul de alianţe între ţările din Europa Centrală şi de Est, făurit cu migală de România pentru a strînge statele mici şi mijlocii într-o coaliţie antirevizionistă, s-a prăbuşit la prima încruntare de sprînceană a lui Hitler. Era de aşteptat ca, izolată pe plan internaţional şi din cauza unor bîlbîieli în politica externă, România să cedeze o parte din teritoriul naţional fără a trage un foc de armă.

Admiţînd rolul conjuncturii externe, ar fi o imensă greşeală dacă am limita cauzele tragediei din 1940 doar la cele ţinînd de contextul european şi mondial. Noi, românii, ne-am făcut o vocaţie din a arunca pe seama altora responsabilitatea pentru momentele dificile ale istoriei noastre naţionale. Tragedia care putea fi pentru România primul război mondial am pus-o pe seama Aliaţilor, care nu şi-au respectat promisiunile. Uitînd că, în 1916, România a intrat în război complet nepregătită din punct de vedere militar. De ocupaţia sovietică de după 1944 sînt făcute responsabile Marile Puteri occidentale, căzute la învoială cu Moscova. Omitem că SUA şi Anglia îşi aveau propriile interese. Omitem că noi, românii, făcusem un act bezmetic, la plesneală, precum acel 23 august 1944, o lovitură de stat care luase pe nepregătite pînă şi pe ruşi, cu care orice conducere serioasă ar fi negociat înainte de a întoarce armele. Omitem că ocupantul sovietic a găsit sprijin nu numai în comuniştii români, dar şi în politicienii burghezi români, precum dr. Petru Groza, Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu, Anton Alexandrescu.

Sub influenţa acestui mîngîetor principiu, al fatalismului mioritic, neglijăm, trecînd în revistă cauzele determinante ale tragediei din 1940, slăbiciunile interne. Nu se poate şti care ar fi fost soarta României dacă n-am fi acceptat dictatele de la Moscova şi Viena. Să reamintim că în ianuarie 1939, cînd a rostit, la Chişinău, un discurs, axat pe jurămîntul solemn, „Nici o brazdă de pămînt nu vom ceda“, Carol al II-lea a fost aplaudat pînă la delir. Ceea ce ne spune destule lucruri despre starea de spirit a românilor în faţa pretenţiilor revizioniste ale Rusiei şi Ungariei. Nu-i exclus să fi avut aceeaşi soartă, dacă nu chiar una mai rea. Sigur e însă că 1940 a găsit România cu temeliile naţionale şubrede. Această surpare din interior, care a dus la dărîmarea edificiului naţional la prima suflare de vînt europeană, şi-a avut cauza în întîlnirea nefericită a trei factori: dictatura-corupţia-situaţia internaţională.

Teoretic, dictatura instaurată de Carol al II-lea, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1938, trebuia să fie o modalitate menită a întări temeliile româneşti în faţa încercărilor care se anunţau. Chiar dacă abolea democraţia, libertăţile individuale şi partidele politice, dictatura regală îşi putea găsi justificarea în necesitatea de a pune capăt, fie şi temporar, pînă cînd trecea furtuna, luptelor politicianiste sterile, de a strînge toate energiile într-un pumn de fier. Cu o singură condiţie: ca această dictatură să se concentreze exclusiv pe însănătoşirea morală a ţării, pe îmbărbătarea patriotică a cetăţenilor, pe pregătirea Armatei din toate punctele de vedere pentru a face faţă unui eventual atac extern.

Dictatura lui Carol al II-lea n-a îndeplinit această condiţie. În loc să stîrpească din rădăcini corupţia, regimul a stimulat-o. Dictatura fusese instaurată nu pentru a salva, ci pentru a jefui România! Prin intermediul unor magnaţi ai industriei, numeroase comenzi de stat se transformaseră într-un canal de scurgere a banilor publici în buzunarul regelui. Statul făcea acestor magnaţi plăţi anticipate, pentru a-i pune la adăpost de orice risc. Astfel, avuţia naţională era jefuită. Şi asta într-un moment în care banii de la buget, obţinuţi din impozite, din taxe suplimentare, ar fi trebuit păziţi cu sfinţenie, pentru că era nevoie de ei pentru aprovizionarea Armatei, pentru cumpărarea de armament. În loc să meargă la tunuri, la avioane, la carabine, aceşti bani ajungeau în seifurile lui Carol al II-lea. Grav era faptul că venituri speciale dedicate Armatei erau deturnate de Rege fără nici o ruşine. La Consiliul de Coroană, în care s-a discutat ultimatumul din 1940, cînd s-a pus problema dacă România ar putea rezista unei invazii sovietice, generalul Tenescu, şeful Marelui Stat Major, a dat un răspuns ameţitor: „Avem muniţii numai pentru 15 zile şi Aviaţia mai mult decît insuficientă“. În lucrarea Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist (Madrid,1963), Pamfil Şeicaru scrie că Nicolae Iorga ar fi izbucnit: „Unde sînt banii după timbrul Aviaţiei, Sire?“.

Era vorba de un timbru special, pentru dezvoltarea aviaţiei militare. Veniturile provocate din vînzarea acestui timbru, care presupunea şi o contribuţie a românilor la înzestrarea Armatei, au fost date în administrare lui Carol al II-lea. S-a făcut aceasta pentru ca nu cumva banii să ajungă în altă parte decît la Armată, care trebuia să beneficieze de o aviaţie puternică. Pentru a se constata că mielul fusese trimis direct în gura lupului! Regele băgase banii în propriul buzunar. De aceea, la întrebarea lui Nicolae Iorga, Carol al II-lea a dat din colţ în colţ.

E limpede, aşadar, că dintr-o formulă excepţională de a recupera timpul pierdut, de a dirija cît mai mulţi bani spre înzestrarea Armatei, dictatura carlistă s-a transformat într-o formulă de deturnare a banilor publici. Şi cînd te gîndeşti că politicienii care-l sprijiniseră pe rege în lovitura de stat din februarie 1938 invocaseră, drept justificare a lichidării pluralismului, corupţia, care ar fi fost tipică parlamentarismului românesc!

Mai grav, corupţia la care se dedau Carol şi camarila ajunge la urechile opiniei publice.

„Dictatorul – notează Pamfil Şeicaru – nu are decît un singur scut ca să-l apere: corectitudinea lui mai presus de orice bănuială. Nu era cazul, deoarece Carol a fost cointeresat la o foarte mare parte din furniturile Statului. Acest adevăr şi-a făcut, încetul cu încetul, drum în conştiinţa ţării. (…)

Îşi făcea drum în conştiinţa publică credinţa că regimul carlist a fost instalat pentru a înlesni exploatarea ţării. Partidele dizolvate făceau propaganda invincibilă a şoaptelor. A activat Garda de Fier acest soi de propagandă? Este sigur, dar nu mai puţin, regele oferea suficiente teme şoaptelor care circulau cu o viteză rău prevestitoare. Şoaptele sînt vătămătoare cînd găsesc credit în opinia publică. Ori nu exista născocire, oricît de ticăloasă ar fi fost, care să nu fi găsit imediat credit în opinia publică şi fiecare, imediat ce o auzea, se simţea obligat, ca sub un comandament patriotic, să o difuzeze.

Că în jurul mesei de joc de cărţi, în aleea Vulpache, la Elena Lupescu, se decidea programul de dezvoltare economică a ţării, nu încape nici o îndoială; că în aceeaşi casă se luau hotǎrîri politice, toată lumea o ştia. Ceea ce era grav, periclitînd autoritatea regală, prin vertiginoasa ei surpare, este că asupra unui plan economic sau a unei măsuri politice iniţiate de rege, chiar de evident interes pentru ţară, se proiecta umbra bănuielii unor interese oculte şi erau privite cu neîncredere.

Dacă jaful s-ar fi manifestat în vremuri normale, poate că efectul s-ar fi limitat la dispreţul faţă de rege. Românii însă află că regele se ocupa cu devalizarea ţării într-un moment în care contextul internaţional îi neliniştea pe toţi. Sub acest semn, dispreţului îi ia locul disperarea. Românii îşi dau seama că ţara trebuie să-şi chivernisească banii pentru a se înarma. Ca să afle, uluiţi, că aceşti bani ajungeau nu la Armată, ci în buzunarul Regelui. Celor doi factori – dictatură şi corupţie – li se adaugă un al treilea: contextul internaţional. Prin raportare la contextul internaţional, lăcomia regelui împinge nu numai la ură, dar şi la disperare. Dacă ar fi fost democraţie, regele, care făcea figură de prim-ministru prin puterile executive deţinute, ar fi fost răsturnat în urma unor alegeri libere, sau, cel puţin, ar fi fost criticat prin presă, mitinguri de protest. Era însă dictatură. Românii nu-şi puteau exprima în nici un fel ura. Sentimentul se consuma în interior, şubrezind temeliile morale. Şi pentru că nu-şi puteau manifesta stupefacţia, ura, pentru că nu puteau face nimic împotriva regelui lacom, românii ajung la disperare.

Acelaşi lucru trebuie spus şi despre imaginea publică a lui Carol al II-lea. Îngrijorarea faţă de furtuna care pîndea ţara făcuse ca românii să aştepte imaginea unui dictator posomorît, marcat de o eternă cută a frunţii. Carol al II-lea e însă un dictator destrăbălat şi trăsnit. Trăia în văzul lumii cu Lupeasca. Se complăcea în tot felul de manifestări tiribombistice, unele dintre ele de un ridicol nebun. Era un rege vesel, petrecăreţ, imoral, într-o vreme cînd celor din fruntea ţării li se cerea un comportament auster, o maximă cenzurare a fiecărui gest. Contrastul dintre primejdia din afară şi gesturile publice uşuratice ale regelui putea fi pus sub semnul zicalei: „Ţara arde şi baba se piaptănă!”. Ţara intra, încetul cu încetul, în cleştele marilor raci ai Europei, şi regelui îi ardea de destrăbălări! Prin natura sa, dictatura focalizează întreaga atenţie a opiniei publice asupra unui singur om. Dacă ar fi rămas monarh constituţional, lui Carol al II-lea i s-ar fi iertat imoralitatea, perfidia, lăcomia, năstruşniciile. El însă lichidase democraţia, dizolvase partidele politice pentru a-şi asuma ipostaza de unic responsabil pentru destinele ţării. Şi acest om, în mîinile căruia se afla soarta României, trecea în ochii opiniei publice drept un iresponsabil. Normal, în acest context, ca dictatura regală să şubrezească temeliile naţionale, în loc să le întărească. A fost o strălucită confirmare a tezei potrivit căreia corupţia prăbuşeşte ţara.

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa [email protected].