Vicecampioană naţională la baschet, deşi se află de o viaţă în scaun rulant

Este forfotă mare în Sala Transilvania, sunetul unei mingi de baschet ce loveşte cu sete podeaua, suprapunându-se cu cele scoase de cauciucurile unor scaune rulante ce mişună de colo-colo. Este ziua în care se antrenează echipa celor care joacă baschet exclusiv cu mâinile, salturile spre coş fiind înlocuite cu sprintul neaşteptat de vioi al scaunelor rulante.

Ionela Bebeşelea se mândreşte cu un titlu de vicecampioană naţională la baschet în scaun rulant, obţinut cu echipa al cărei căpitan este. Are 27 de ani, iar ultimii cinci i-a petrecut pe terenul de joc, alături de ceilalţi componenţi ai echipei „Zburătorii”.

Încălzirea a fost una intensă, scaunele pe roţi parcurgând câteva ture de-a latul terenului. Mingea este pasată cu rapiditate de la un jucător la celălalt, fiecare trebuind să manevreze roţile, să ia curbe şi să frâneze la fel de iute. Aruncarea la coş vine aproape imprevizibil, iar atunci când se marchează puncte, colegii aplaudă scurt şi reiau jocul aproape instantaneu.

„Aşa m-am născut”, spune Ionela, venită la marginea terenului pentru un scurt răgaz. Alături de familia ei, formată din părinţi şi o soră mai mare, a dus povara unui diagnostic venit ca o lovitură în creştet, pus la naştere: artogripoză congenitală multiplă. „Mama a fost nevoită să-mi devină însoţitoare. A stat alături de mine până am terminat şcoala”, rememorează tânăra care a făcut gimnaziul în Miercurea Sibiului, localitatea sa natală.

„La şcoală m-au primit cu reticenţă. Cumva, le-au sugerat părinţilor mei să mă trimită la şcoala specială, cea destinată copiilor cu tot felul de dizabilităţi. Eu nu aveam nevoie decât de o rampă de acces. Au făcut-o doar când eram deja în clasa a IV-a”, spune Ionela, cu un zâmbet amar pe chip.

În fapt, perioada adolescenţei i-a fost marcată de felul insuficient în care autorităţile au înţeles, la acea vreme, să accesibilizeze instituţiile pentru persoane ţintuite în scaunul cu roţi: „Am ajuns în Sibiu, la liceu. Şi aici am avut aceeaşi problemă: nu mă puteam descurca singură să ajung în sala de clasă sau la laboratoare. Pur şi simplu, în unele momente, eram cărată de colegi. Aşa a trecut şi liceul”.

Iar liceul pe care l-a absolvit în 2016, a treia în ordinea mediilor de la bacalaureat, este unul de top – Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, cel la care au studiat nume mari, cu care România se mândreşte: Gheorghe Lazăr, Octavian Goga, Emil Cioran, Aurel Vlaicu, Hermann Oberth, Paul Goma sau Nicolae Manolescu. Este drept, cei amintiţi puteau urca cu propriile picioare fiecare treaptă a şcolii.

Facultatea de Inginerie, specializarea Calculatoare, i-a venit ca o mănuşă Ionelei, astfel încât a avut şansa să-şi găsească un loc de muncă pe măsura ambiţiei şi pregătirii sale. A devenit creatoare de softuri la o firmă de IT din Sibiu care „s-a dat peste cap” să accesibilizeze sediul pentru ea: „Pur şi simplu au transformat totul ca eu să pot ajunge cu uşurinţă la birou. Sunt oameni care au înţeles că şi eu sunt un om”.

Ionela este independentă în măsura în care cei din jur îi înţeleg drepturile. Acasă ajunge printr-o rampă şi un balcon pe care părinţii s-au zbătut să le construiască la parterul blocului în care se află apartamentul în care locuieşte: „Altfel, nu aveam cum să intru în casă”.

Baschetul l-a descoperit la 13 ani. A jucat o perioadă, apoi s-a concentrat pe şcoală. Întâlnirea cu „Zburătorii” i-a dat aripi şi i-a reaprins pasiunea pentru sport. „Cu toţii sunt extraordinari. Fiecare „zburător” are o poveste, o experienţă care l-a transformat şi îl motivează să meargă înainte. Ne susţinem reciproc, luptăm împreună”.

Am întrebat-o pe Ionela care este cel mai mare regret al său: „Aş fi vrut să fiu mai conştientă şi să nu mă jenez să-mi cer drepturile”. Celor aflaţi în această situaţie le adresează un îndemn: „Luptaţi pentru drepturile voastre! Cu diplomaţie, dar luptaţi pentru ceea ce este al vostru.”

Ionela are un zâmbet aproape permanent pe faţă, iar în spatele ochelarilor, ochii îi sunt senini şi transmit că scaunul cu rotile nu e un capăt de drum.

Antrenamentul se termină, iar fiecare „zburător” este ochi şi urechi la antrenor. Se vor revedea săptămâna viitoare, iar până atunci le cere să rămână activi.

Dani Troancă este preşedintele Clubului Sportiv Comunitar Sibiu şi omul care împinge fiecare vis al „Zburătorilor” spre realizare. Deseori, antrenează echipa de baschet aşezat în scaunul cu rotile, „renunţând” la picioarele cu care uşor ar putea face salturi spre panou. Ştie că doar aşa se va putea ridica la înălţimea sportivilor săi, devenind unul dintre temerarii care marchează puncte preţioase doar din forţa braţelor, aceleaşi cu care trebuie să strunească roţile scaunului rulant.

În Sala Transilvania, „Zburătorii” îşi găsesc un rost, împărtăşesc o pasiune care i-a şi urcat pe podium, de unde au ridicat deasupra capului trofeul de vicecampioni.

În meciurile pe care le joacă sub coordonarea Ionelei, „Zburătorii” reuşesc de fiecare dată să ridice spectatorii în picioare, care le oferă şiruri lungi de aplauze, precum şi întregul lor respect.