Ion Cristoiu: Presa lui Ce-ar fi dacă…

Aşa cum, de altfel, am mai mărturisit, ca scriitor satiric îmi notez într-un carneţel, din ceea ce văd în jur, în ziare şi televiziuni, dar şi din ceea ce-mi mai spun unii, fapte aberante dintr-o Românie pe care eu nu ostenesc s-o pun sub semnul Veseliei generale.

Credinţa mea intimă a fost şi este că, pentru un scriitor satiric, realitatea românească e, în materie de invenţie, un concurent redutabil al fanteziei.

Şi nu de puţine ori m-am văzut obligat să admit că realitatea în care trăiesc mă bate la scor în materie de născocire a faptelor aberante.

Cartea mea Găina fără bilet, însumînd aproape 600 de pagini, are drept moto replica unui personaj:

„Doamne, ce catastrofă o să fie! O să ne stricăm de rîs, nu alta!”

Într-una din proze, o mănăstire se confruntă cu o problemă:

Mulţi pelerini, sub pretextul că vor să sărute moaştele unui sfînt, se aplecau şi rupeau cu gura bucăţi din ele.

Această metodă de a fura e rodul fanteziei mele.

După predarea cărţii, am citit în ziare ştirea că nişte indivizi au furat moaştele Sf. Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă din Capitală.

M-am pleoştit imediat.

Realitatea românească m-a întrecut la capitolul fantezie comică!

Asistăm zilnic la spectacolul comic al ziarelor şi televiziunilor care comentează fapte doar presupuse, care nu s-au petrecut.

Totul sub semnul unei boli mai vechi a presei noastre: a descrie în culori cît mai înfricoşătoare ceva care nu a avut loc încă.

Luînd cunoştinţă de această boală mai demult, am scris într-o proză din carte, sub titlul Cum au salvat-o televiziunile pe Maricica, aceste rînduri:

„La un moment dat, un licăr de speranţă pîlpîi la orizont. Institutul Naţional de Meteorologie anunţă ploi abundente, iar Guvernul emise Cod galben de inundaţii. Inundaţiile, ca şi viscolul, violurile în grup, alunecările de teren, iernile timpurii, tornadele şi accidentele de circulaţie cu victime omeneşti erau mană cerească pentru televiziuni.

Locurile unde aveau să se producă inundaţiile erau deja ştiute, de la inundaţiile anterioare. Astfel că toate televiziunile îşi trimiseră carele de reportaje la faţa locului, gata să transmită în direct catastrofa.

Din păcate însă, nu plouă. Cerul deveni de plumb, atîrnînd pe pămînt într-o burtă respingătoare. Izbucniră fulgere, ce păreau că sparg văzduhul în bucăţi. Se porni şi un vînt năprasnic, făcînd copacii să se plece într-o parte şi într-alta, ca nişte inşi care fac galerie la un meci cu miză.

În afara cîtorva picături mari, reci şi penetrante, nu se întîmplă însă nimic deosebit.

Pînă la urmă, televiziunile o scoseseră la vopsea.

Reporteriţe vinete de spaimă şi foame transmiseseră în direct reportaje despre ce s-ar fi putut întîmpla dacă ar fi fost, într-adevăr, inundaţii catastrofale. O adevărată întrecere se declanşă între televiziuni pentru a descrie în culori cît mai înfricoşătoare ceva ce nu avusese loc. Bătuse la scor, altfel spus, la rating, o reporteriţă care sperie întreaga ţară spunînd că inundaţiile din Nordul Moldovei ar fi putut duce la ruperea barajului de la Porţile de Fier. Dunărea ar fi putut rade de pe faţa pămîntului sate şi oraşe pe o lăţime de o sută de kilometri pătraţi de-a lungul traseului de la Cazane pînă la Deltă şi, ajunsă aici, ar fi putut lua Delta, ca s-o arunce în Marea Neagră. Marea Neagră ar fi dat peste margini, ca o strachină în care s-a trîntit o mămăligă întreagă, şi, astfel, ţările riverane – România, Turcia, Rusia, Bulgaria – ar fi devenit nişte Atlantide.”

Va născoci realitatea din jur ceva mai puternic decît această aberaţie, rod al modestei mele fantezii?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro