Ion Cristoiu: Slăbiciunile partidelor de azi sînt slăbiciunile clasei politice româneşti din totdeauna

În lume, cu atît mai mult la noi, funcţionează principiul potrivit căruia diversiunile, scenariile sunt posibile numai în anumite condiţii. Serviciile secrete, pe seama cărora sunt puse, de obicei, diversiunile, acţionează plecînd de la anumite slăbiciuni existente deja: ale individului, ale partidului, ale sistemului. Puse la cale din exterior, evenimentele din decembrie 1989 n-ar fi putut avea loc dacă regimul Ceauşescu ar fi dovedit stabilitate. Succesul întregii diversiuni a fost posibil numai pe fondul gravelor slăbiciuni din ultimii ani ai regimului. Astfel stînd lucrurile, nu se pot explica tulburările din partidele postdecembriste numai şi numai prin diversiuni. Acestea, dacă există, nu fac decît să desăvîrşească, împingînd pînă la ultimele consecinţe, anumite slăbiciuni ale formaţiunilor politice respective. E uşor a da vina, de fiecare dată, pentru divizarea partidelor, pentru gesturile năucitoare ale unor lideri, pe manevrele unor forţe obscure. Slăbiciunile mici şi mari care le stau la bază trec în plan secund. În prim plan se lăfăie forţele oculte. E uşor şi, în acelaşi timp, riscant. Pentru că a da vina numai pe seama altora înseamnă, din start, incapacitatea de a mai întreprinde ceva pentru a-şi corecta propriile slăbiciuni.

Aşadar, partidele se destramă din cauza propriilor slăbiciuni.

Care sunt astea?

Răspunsul nu e prea complicat. Îl găsim în documentele perioadei interbelice. Slăbiciunile de azi ale partidelor, ale vieţii noastre politice sunt slăbiciunile vieţii politice româneşti dintotdeauna. Exacerbate, fireşte, de specificul perioadei social-politice şi economice pe care o traversăm. Citind literatura de dinainte de război – romane, piese de teatru, jurnale, memorii, reportaje de presă rămîi uimit de cît de puţin s-au schimbat lucrurile. S-a spus că 45 de ani de dictatură comunistă au distrus multe trăsături definitorii ale societăţii româneşti.

Posibil.

Au rămas însă practic intacte unele trăsături negative ale scenei noastre politice. Sub comunism ele n-au dispărut definitiv. Au stat numai amorţite. Şi a fost suficientă revenirea la pluralism politic, la presă liberă, la economie de piaţă, la parlamentarism, pentru ca ele să se deştepte şi să acţioneze spectaculos. Jurnaliştii de azi şi-au făcut un subiect preferat din chiulul harnic pe care-l trag deputaţii Parlamentului. Delectîndu-se pe această temă, ei au impresia noutăţii absolute. Iată însă că alţii înaintea lor au scris, la fel de acid, la fel de amuzaţi, despre slaba tragere de inimă a aleşilor ţării la capitolul stat în băncile parlamentare. Jurnalistul interbelic A. P. Samson nota, într-un volum de memorii publicat cu cîţiva ani în urmă, despre atmosfera din Dealul Mitropoliei:

„Din cînd în cînd, soneriile de pe culoare zbîrnîiau asurzitor: în incintă nu se aflau decît 4-5 deputaţi, iar cel care prezida apăsa pe buton, chema oamenii la şedinţă. Goana după deputaţi era şi mai mare cînd de punea la vot vre-o lege”.

Culmea e că şi pe vremea lui A. P. Samson, bufetul Parlamentului se bucura de o celebritate spectaculoasă, iar jurnaliştii acreditaţi n-aveau voie să coboare în incintă.

Cu un secol în urmă, Carol I se confrunta cu o dificultate valabilă şi azi, un domeniu numit: chestiunea evreiască. Potrivit Însemnărilor sale, e vorba de crearea unor mari emoţii în străinătate plecînd de la exagerarea unor fapte minore petrecute în spaţiul românesc. Un conflict strict local, o persecuţie cu implicare evreiască sunt rapid sesizate, preluate şi transformate în mari dovezi de antisemitism românesc. Bietul prinţ nu mai pridideşte să convingă de caracterul minor al întîmplărilor. Consemnări în genul următor sunt numeroase în volumul Din viaţa Regelui Carol I:

„Nenorocita chestie evreiască ia proporţii tot mai mari în presa străină, şi poporul român, cel mai tolerant din toate popoarele creştine, apare în lumina unui fanatism religios cu numai vîrsta de mijloc a cunoscut”.

În fiecare moment prinţul e conştient de fenomenul exagerării:

„La Iaşi, un evreu a murit stupid pe stradă a fost dus de poliţie la spital ca să i se facă autopsie. Ai săi se împotrivesc la aceasta din motive de ordin religios, şi într-o învălmăşeală a trebuit să fie arestaţi doi turburători. Acesta va da din nou pretext de plîngeri contra persecuţiilor evreieşti”.

31 de parlamentari propun, în Cameră, un proiect de lege împotriva evreilor. E o iniţiativă oarecare, explicabilă în context pluralist.

Reacţia externă?

„În acest moment tot Apusul e atîţat împotriva României. Ceea ce n-au putut face bănuielile asupra favorizării bandelor bulgare a făcut acum proiectul de lege împotriva evreilor; se dă celor 31 de iscălituri mai mult importanţă în străinătate decît în ţară”.

Mai e o noutate ceea ce se întîmplă azi?

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro