Ion Cristoiu: Petru Groza a fost omul ruşilor, nu al comuniştilor

Căderea comunismului a adus cu sine, printre altele, şi posibilitatea de a spune adevărul despre istoria contemporană a României. Ni s-a făcut această favoare nu numai prin dobîndirea libertăţii de expresie, dar şi prin descuierea arhivelor. Graţie cercetărilor din ultimii ani, ştim multe lucruri, pînă nu demult ascunse, despre anii imediat postbelici. De exemplu, că au fost nu numai anii de instaurare a dictaturii comuniste, dar şi anii de cotropire totală, cu o ferocitate de lăcustă, a pămîntului românesc de către imperiul rus, botezat, după prăbuşirea ţarismului înfometat de teritorii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Ştim, de asemenea, ce hram au purtat principalii actori ai colonizării ruseşti. Comuniştii, indiferent de românismul lor mai mult sau mai puţin afişat, au colaborat cu ocupantul din convingere. Cum putea fi altfel decît prosovietic un comunist autohton, indiferent că aparţinea grupului Gheorghiu-Dej, rămas în ţară, sau grupului Anei Pauker, venit de la Moscova cu tancurile Armatei Roşii?! Alţi politicieni s-au pus în slujba cotropitorului dintr-un amestec aparte de oportunism şi teamă de dosar. E vorba, indiscutabil, de Gheorghe Tătărescu. Fruntaşul liberal, faimos pentru fermitatea cu care lichidase diversiunea de la Tatar-Bunar, a găsit de cuviinţă să-şi scape pielea punîndu-se în slujba ruşilor.

Între aceşti mari actori ai dramei ce se joacă, între anii 1944-1947, pe scena numită România se numără, evident, şi dr. Petru Groza. Cînd rosteşti acest nume, orice om cît de cît cultivat va tresări într-o grimasă. Dr. P. Groza, primul ministru al guvernului procomunist instalat la 6 martie 1945, omul impus în fruntea ţării de pumnul crudului procuror stalinist Andrei I. Vîşinski!

Indiscutabil, dr. Petru Groza a intrat în serviciul ocupantului asiatic.

De ce l-a preferat Stalin pe acest burghez, comunistului Gheorghiu-Dej sau bolşevicei Ana Pauker pentru postul de prim-ministru se cunoaşte deja. În contextul ţărilor din Est, România constituia o excepţie. Spre deosebire de Polonia, de Bulgaria, de Cehoslovacia şi de Ungaria, România nu beneficia de un partid comunist puternic. Sfidători ai interesului naţional, comuniştii erau priviţi cu suspiciune de către neamul de ţărani care era poporul român. Intuind acest adevăr, Stalin, căruia nu-i lipsea geniul, fie el şi drăcesc, şi-a dat seama că românii pot fi duşi spre comunism doar încetul cu încetul. Aşa se explică, printre altele, de ce la noi comunismul s-a instaurat treptat-treptat, sub zodia unui proces ale cărui semne din adîncuri scăpau multora, şi nu peste noapte, ca în alte ţări. Pentru realizarea acestui obiectiv în România, Stalin avea nevoie de un prim-ministru precum Petru Groza. Altfel spus, de o personalitate care nu putea fi suspectată ca fiind comunistă. Şi politicianul vechi, luptător pentru Marea Unire, ministru în guvernele Averescu, bogătaşul Petru Groza şi-a jucat cu brio rolul de unealtă a ruşilor.

Întrebarea care se pune e inevitabilă: de ce?

Pe Ana Pauker, pe Gheorghiu-Dej, pe Lucreţiu Pătrăşcanu îi pricepem. Erau comunişti. Erau, deci, automat, prosovietici. Îl înţelegem şi pe Gheorghe Tătărescu – vroia să nu ajungă la închisoare.

În cazul lui Petru Groza, nici una din aceste explicaţii nu este valabilă. Unul dintre cei mai avuţi oameni din Ardeal nu era comunist la 23 august 1944. N-a fost nici după aceea. A refuzat să se înscrie în partid şi cînd la conducerea ţării s-a instalat definitiv comunismul, deşi a deţinut funcţii înalte în stat: preşedinte al Consiliului de Miniştri, pînă în 1952, preşedinte al Prezidiului MAN, pînă la moarte, în 1958. Semn al neapartenenţei sale politice rămîne înmormîntarea cu serviciu religios. A fost întîia oară, după un deceniu, cînd românii au auzit la Radio Bucureşti cîntări de popi. Petru Groza n-avea nici dosarul încărcat al lui Gheorghe Tătărescu. Dimpotrivă, activitatea sa anterioară, inclusiv din anii lui Antonescu, i-ar fi putut asigura o viaţă liniştită. Nici mecanismul psihologic al marilor intelectuali nu e valabil în cazul lui Petru Groza. Deşi mîzgălise şi el hîrtia, dl doctor n-avea ambiţii de scriitor.

În dezlegarea enigmei Petru Groza, s-au lansat numeroase ipoteze. Au fost unii care au văzut ca inevitabilă acceptarea de către Petru Groza a rolului de premier al unui guvern procomunist. S-au adus drept argumente fapte ale trecutului său interbelic. Organizaţia întemeiată de Petru Groza în 1933, Frontul Plugarilor, e suspectată ca bolşevică. Liderii Frontului, inclusiv Petru Groza, sînt anchetaţi de poliţie. Pactul de la Ţebea, din 1935, întăreşte această bănuială. S-ar putea lansa astfel ipoteza unui Petru Groza consecvent idealurilor sale de stînga. Anii imediat postbelici i-ar fi oferit revoluţionarului rolul prielnic pentru afirmarea ideilor sale politice. Ipoteza unui om ars de idealuri e contrazisă însă de fapte. Atît rapoartele serviciilor secrete, cît şi cele ale trimişilor sovietici ne semnalează un Petru Groza boem, amator de sporturi nobile, de un pahar de vin şi de muieret de lux. Corneliu Coposu lansează, în amintirile sale, o ipoteză şi mai interesantă. Cu bunăvoinţa-i fascinantă, de om care nu ştie să urască, marele politician vede în Petru Groza un personaj dispus să se sacrifice pentru a mai îndulci ocupaţia rusească. Petru Groza ar fi fost conştient de drama traversată de România. A acceptat funcţia de prim-ministru şi, deci, de colaborator al ruşilor, riscînd dispreţul românilor, pentru a-i duce pe trimişii Moscovei cu zăhărelul. Ipoteză seducătoare, menită a-l reabilita în ochii noştri pe cel ale cărui statui au fost dărîmate în 1990, dar în contradicţie flagrantă cu adevărul. Documentele scoase din arhive, reliefează un politician deloc dispus să rişte trăgîndu-i pe sfoară pe ruşi. Excepţie făcînd unele văicăreli iscate de sălbatica exploatare sovietică, Groza aplică la sînge toate planurile Moscovei.

Şi totuşi, de ce a colaborat dr. Petru Groza cu ruşii?

Răspunsul îl dau documentele despre raporturile lui Groza cu partidul comunist. Premierul are ambiţia de a face din Frontul Plugarilor un partid menit a-l concura pe cel al comuniştilor. Dacă faţă de ruşi, el e obedient la modul absolut, faţă de comuniştii autohtoni se aşează în postura de concurent. Răspunsul la întrebare e simplu. Petru Groza e un brav politician român interbelic. Sub acest semn, el are ambiţii nemăsurate. Pentru a şi le împlini se conformează străvechiului obicei al pămîntului: se pune în slujba puterii protectoare. Sau, mă rog, a ocupantului. Că e aşa, o dovedeşte o scurtă recapitulare a destinului său de politician din perioada interbelică. Biografia ni-l arată obsedat de a ajunge la putere în cadrul sistemului democratic burghez. Brav politician român, Petru Groza trece din Partidul Naţional Român la Partidul Poporului. În această calitate, este ministru în guvernele Averescu. În 1927, este înlăturat, împreună cu Averescu, în urma unor manevre ale lui Ion I. C. Brătianu. În acel moment, se retrage din viaţa politică, pentru a reveni peste cîţiva ani, în 1933, ca iniţiator al unui nou partid: Frontul Plugarilor. Eforturile sale sînt tipice unui politician român interbelic. Vrea să-şi facă din partid o forţă de prim-rang pe scena ţării. Nu reuşeşte însă. Anii imediat postbelici îi oferă şansa nesperată de a se afirma ca politician. Pentru aceasta, este nevoie de graţia puterii protectoare: Uniunea Sovietică.

Pentru politicienii români nu e o noutate. De-a lungul timpului, se făurise o tradiţie solidă: cea de a te sprijini pe o putere străină pentru a-ţi învinge adversarii din interior. E ceea ce face, de altfel, dr. Petru Groza. Să fim limpezi! El nu e omul comuniştilor, ci al ruşilor. După cum ne dezvăluie documentele, Petru Groza a avut conflicte cu PCR, pe care, deşi aliat cu el, l-a tratat ca pe un concurent al partidului său, Frontul Plugarilor. Din cuvîntul Moscovei n-a ieşit însă niciodată. Şi astfel a reuşit să ajungă şi să rămînă prim-ministru al României el, bogătaşul, el, politicianul interbelic, într-un spaţiu aflat sub ocupaţie rusească, într-un spaţiu care beneficia de comunişti de marcă precum Ana Pauker, Gheorghiu-Dej sau Lucreţiu Pătrăşcanu. Ştia că e doar un pion pentru instalarea definitivă a comunismului în România? Mai mult ca sigur, nu. Credea într-o Românie aflată sub protectoratul rusesc, dar rămînînd burgheză. Din acest punct de vedere, iluziile sale nu difereau de cele ale tuturor politicienilor români ai momentului, inclusiv a celor din opoziţie. O iluzie pe care căderea „cortinei de fier“ a spulberat-o în chip tragic.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro