Ion Cristoiu: Cum l-am cunoscut pe Vladimir Putin

În noiembrie 1999, ca jurnalist, am făcut parte din Grupul de presă care l-a însoţit pe premierul Radu Vasile pentru a transmite în ţară relatări de la întîlnirea cu Vladimir Putin, la vremea respectivă, premier al Rusiei.

Despre Vladimir Putin s-au scris chintale întregi de cărţi, articole, eseuri, pamflete şi elogii.
Impresiile mele stîrnite de întîlnirea (întîia oară în viaţă) cu Vladimir Putin, le-am transcris în eseul Cum l-am cunoscut pe Vladimir Putin, din revista Dosarele Istoriei, februarie 2000.

Dacă aş fi un mîncător de spanac propagandistic, n-aş republica acum, cînd Putin e Monstrul, Diavolul, pentru presa noastră bolşevizată, articolul din 2000.
Eu însă îl reproduc, ţinînd să precizez: îmi menţin consideraţiile din 2000.

Joi, 25 noiembrie 1999, orele 19. Ca jurnalist, trebuie să mă supun regulilor drastice ale protocolului stabilit pentru întîlnirea dintre premierul Vladimir Putin şi Radu Vasile, încă prim-ministru al României, aflat în vizită la Moscova, dînd curs invitaţiei lansate de partea rusă. După vreo cîteva ceasuri de aşteptare pe holuri, şeful Biroului de Presă al guvernului rus ne anunţă că putem intra în sala ce va găzdui, după încheierea taifasului dintre cei doi premieri, reuniunea în plen a celor două delegaţii guvernamentale. Ca de obicei în astfel de împrejurări, primii apucaţi de nervozitate sînt cameramanii. E vital pentru ei să-şi aşeze maşinăriile într-un loc favorabil prinderii în imagini a momentului. De aceea, la deschiderea uşilor, atît ai noştri, cît şi ai ruşilor, înhaţă aparatele şi dau fuga cu ele în spinare să ajungă în sală, luînd-o înaintea tuturor. Mai calmi, noi, cei doar cu pixul, îi urmăm cu paşi alene.

Îmi dau seama însă că m-am înşelat.
Şi dacă eşti simplu jurnalist, trebuie să te grăbeşti în astfel de împrejurări. Rişti altfel, cum era să mi se întîmple mie, să dai peste un zid de cefe prin care privirea ta nu poate trece. Sala în care intrăm are în spate o uşă străjuită de două tinere de zvelteţea unor stewardese. A trecut de orele 19.

Concluzia rapidă trasă de jurnalişti:
Convorbirile între patru ochi dintre cei doi premieri au depăşit deja timpul strict prevăzut de program. De aici discuţii, speculaţii, pe care unii dintre noi şi-i le zgîrîie cu pixul pe carneţelele de gazetar. Mor de curiozitate să-l văd pe Vladimir Putin.. Pentru acest moment am acceptat să-l însoţesc pe Radu Vasile în vizita la Moscova. La vremea cînd aflasem de călătoria premierului nostru în Rusia, Vladimir Putin era doar prim-ministru al Federaţiei. Nu se petrecuse lovitura de teatru prin care colonelul KGB avea să devină, la fine de secol şi mileniu, noul ţar al Rusiei. Citisem totuşi enorm despre acest personaj enigmatic, susţinător crîncen al războiului din Cecenia, răsfăţatul sondajelor de opinie ruseşti. Îl văzusem de nenumărate ori la televizor. Ce Dumnezeu o avea omul ăsta? m-am întrebat ori de cîte ori televizoarele noastre i-au difuzat imaginea. Pe micul ecran, mi se înfăţişa un personaj şters, cu o figură tipică unui ofiţer al serviciilor secrete. Altfel spus, o figură ce n-o poţi ţine minte, ce n-o poţi remarca într-o mulţime, pentru că pare întruchiparea deplină a insipidităţii.

Şi, deodată, uşa s-a dat în lături şi în sală au intrat cei doi. În realitate, Putin pare şi mai şters şi mai neînsemnat decît la televizor. A fost suficientă însă o singură privire aruncată omului în carne şi oase aflat la cîţiva metri de mine pentru a-mi da seama că Vladimir Putin îşi merita gloria deja cîştigată. Acest om şters, scund, emană o forţă tipică marilor conducători. Dacă l-aş fi întîlnit pe Boris Elţîn, probabil că m-aş fi amuzat teribil. Încă preşedinte al Rusiei la vremea respectivă, Boris Elţîn nu-mi stîrnea nici un respect. Poate doar o simpatie aparte, născută din cunoaşterea instinctivă a rusului autentic: uriaş, greoi, ascunzînd sub blajinătatea-i masivă viclenia indispensabilă supravieţuirii în eternul viespar de intrigi care e Kremlinul. Văzîndu-l pe Vladimir Putin, am simţit instinctiv autoritatea. Cît pe-aci să iau poziţie de drepţi. Sub înfăţişarea cenuşie şedea o forţă care emana în întreaga sală, supunîndu-i pînă şi pe jurnaliştii noştri.

La o privire superficială, Vladimir Putin e un tip pe care nu dai nici doi bani. E suficient însă să-l vezi mergînd, vorbind sau numai stînd nemişcat pentru a-ţi da seama că în acest om pîndea încordat o personalitate. E semnificativ astfel că şi cînd zîmbeşte Vladimir Putin lasă se se întrevadă, dincolo de pielea destinsă, muşchii încordaţi. Întreaga desfăşurare a protocolului şi a conferinţei de presă, mi-au confirmat prima impresie. Vladimir Putin e omul de care ruşii aveau nevoie. Întruchiparea autorităţii, a mîinii de fier, a voinţei nezdruncinate de a duce un lucru pînă la capăt. Cînd l-am întîlnit pe Vladimir Putin nu ştiam că va ajunge peste puţin timp preşedintele interimar al Rusiei. Nu bănuiam, aşadar, că am în faţă pe viitorul Petru cel Mare. Da chiar şi fără această ştiinţă, consider momentul din capitala Rusiei ca unul istoric. Alături de trăirea pe viu a bombardării Belgradului de către NATO, a urmăririi schimbului de focuri dintre armata israeliană şi miliţiile Hezbolah în Libanul de Sud, de vizita la trupele NATO din Bosnia, de alte evenimente ale lumii contemporane, mă pot mîndri, ca jurnalist, cu posibilitatea de a fi văzut la cîţiva paşi de mine pe Vladimir Putin. Altfel spus, de a trăi, ca gazetar, în direct, la faţa locului, istoria contemporană.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro