Ion Cristoiu: În România nu există inşi care să fi intrat în politică stăpîniţi de iluzii

Unul dintre eseurile publicate de mine în volumul Un pesimist la sfîrşit de mileniu, tipărit în 1999 la editura Evenimentul românesc, poartă titlul Marele cîştig al unei pierderi.
În 1990, marelui scriitor latino-american Mario Vargas Llosa i-a trecut prin cap să candideze la preşedinţia Republicii Peru. A fost învins de un necunoscut, ivit peste noapte:
Japonezul Alberto Fujimori.

Ca orice mare artist, Mario Vegas Llosa s-a gîndit că ar mai putea îndulci înfrîngerea în plan politic punînd la cale o victorie în plan artistic.
Aşa s-a născut capodopera lui Mario Vargas Llosa Peştele în apă, transcriere a experienţelor trăite de el, ca scriitor, în cea mai dură bătălie politică dintr-o democraţie:
Campania prezidenţială.

Prin titlul „Marele cîştig al unei pierderi“ sugeram că pierderea preşedinţiei de către Mario Vegas Llosa ne-a adus nouă, cititorilor de pe planetă, un mare cîştig:
Excepţionalele observaţii despre politică, despre democraţie, despre electorat cuprinse într-o carte Peştele în apă, ce poate fi oricînd privită ca un manual de învăţătură pentru politicieni, dar mai ales, pentru cei care din inconştienţă ar fi tentaţi să intre în politică.

Eselul meu a apărut în 1999.
Au trecut de atunci peste două decenii.

Răsfoind zilele trecute volumul din 1999, în căutarea unui eseu despre lunga tradiţie a democraţiei găunoase în România modernă, am dat peste eseul despre cartea lui Mario Varga Llosa.
Cum se întîmplă cînd îţi cad ochii asupra unui text care te atrage, l-am recitit.

L-am recitit însă ca un jurnalist care a scris, din 1999 pînă acum, aproape zi de zi despre viaţa politică românească.
Consideraţiile mele pe baza confesiunii lui Mario Varga Llosa se bazau, în 1999, pe nouă ani de democraţie postdecembristă.

Acum, pe baza a 34 de ani de democraţie postdecembristă, ce pot spune?
Ce spuneam şi în 1999.
Şi anume că multe dintre observaţiile lui Mario Varga Llosa despre democraţia peruană din 1990 sînt valabile şi pentru democraţia românească de ieri, de azi, de mîine şi dintotdeauna.

Scriam în 1999:

„Mizeria politicii nu e singura deziluzie a lui Llosa. Înainte de a candida, el îşi imagina campania electorală ca o confruntare de idei, de programe, pe o scenă în jurul căreia spectatorii – alegătorii adică – urmăresc cu sufletul la gură încrucişările de concepte şi principii, dîndu-şi aplauzele, adică voturile, în funcţie de fulgerarea unui gînd, de solidaritatea unui program. Ca să constate, la sfîrşit de bătălie electorală, că voturile n-au nici o legătură cu ideile:

«Pe de altă parte, a fost o naivitate din partea mea să cred că peruanii vor vota pentru idei. Aceştia au votat, aşa cum se votează într-o democraţie subdezvoltată şi uneori chiar în cele avansate, pentru imagini, mituri, sentimente obscure sau resentimente, fără nici o legătură cu raţiunea».

Cu toate acestea, novicele politician se încăpăţînează să creadă în forţa de seducţie a argumentelor logice. Lucru care-l va costa, desigur, pierderea alegerilor:

«În seara mitingului din piaţa San Martin am fost surprins să descopăr cît de fragilă este atenţia unei mulţimi şi psihologia ei elementară: uşurinţa cu care poate trece de la rîs la furie, emoţionîndu-se, înflăcărîndu-se, lăcrimînd împreună cu oratorul şi mi-am dat seama că e mai uşor să atingi pasiunile decît raţiunea celor ce asistă la mitinguri. Dacă limbajul politicianului conţine pretutindeni locuri comune, asta se întîmplă mai ales într-o ţară unde oratoria este de secole o artă magică.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu păstrez acel obicei şi am încercat să folosesc podiumul pentru a promova idei şi a vorbi despre programul Frontului, evitînd demagogia şi clişeul. Consideram acele pieţe nişte ocazii ideale pentru a explica oamenilor că, votînd pentru mine, votau în favoarea unor reforme concrte. Nu voiam să existe neînţelegeri în ce pretindeam să fac şi în privinţa sacrificiilor care se impuneau. Dar nu prea am avut succes în nici unul din cazuri. Şi asta pentru că peruanii nu au votat pentru idei la alegeri şi pentru că, în ciuda precauţiilor meel, am remarcat adesea – ami ales cînd învingea oboseala – că alunecam şi eu brusc în acele fraze de efect sau în acele gesturi studiate pentru a smulge aplauze. În cele două luni de campanie pentru cel de-al doilea tur de scrutin, am încercat să rezum obiectivele noastre în cîteva idei, pe care le-am repetat, de cîteva ori, într-un mod simplu şi direct, în termeni pe înţelesul tuturor. Dar sondajele săptămînale demonstrau de fiecare dată că decizia votului, aparţinînd imensei majorităţi, ţinea cont de persoane, de impulsuri obscure şi nicidecum de programe»“.

Votează Românii, cetăţeni ai Europei altfel decît peruanii, cetăţeni ai Americii Latine?!
O altă descoperire pe care o face intelectualul Mario Varga Llosa după ce se aruncă în bătălia pentru Preşedinţia Republicii:
Fatalitatea Corupţiei.

Scriam în 1999:

„Scriitorul se aruncă în vîrtejul campaniei cu intenţiile unui om profund cinstit. Cîtă vreme se ţinuse departe, mulţumindu-se să contemple ca simplu spectator arena politicii peruane, se indignase rău, rău de tot faţă de corupţie. De aceea, el porneşte la drum decis să se ia la trîntă cu hidra. Dîndu-şi seama însă, la puţin timp de la debutul campaniei, că va trebui să facă enorme concesii. Politica nu era o artă în sine, seducătoare ca o încrucişare de florete, unde ştii că împusătura armei nu dă sînge, ci tresărirea tabelei electronice. Politica era în strînsă legătură cu cercurile de afaceri. Campania electorală cerea bani. Bani şi iar bani. Ori nimeni dintre afacerişti n-avea chef să cheltuiască un sfanţ pentru noul candidat doar de dragul fermecătorului program al acestuia. Banii promişi se vroiau un soi de investiţie profitabilă. Dacă Llosa cîştiga, ei trebuiau daţi înapoi sub forma a ceea ce marele nostru Caragiale, mai grec decît latino-americanul Llosa, numise ironic, «răsplata jertfei patriotice»:

«Din zilele manifestaţiei din piaţa San Martin apăruse problema banilor. Costă mulţi bani să organizezi mitinguri, să deschizi sedii, să faci deplasări, să creezi o infrastructură naţională şi să realizezi o campanie de trei ani. De obicei, campaniile electorale din Peru servesc şi ca prin acestea o parte din bani să intre în buzunarele escrocilor, care sînt din abudenţă în toate partidele şi care, în multe cazuri, le frecventează tocmai în acest scop. Nu există legi care să reglementeze finanţarea partidelor şi nici campaniile electorale, iar atunci cînd ele există, sînt literă moartă. În Peru, aceste legi nu există. Indivizi şi firme dau discret bani candidaţilor – şi cîteodată chiar la mai mulţi o dată, în funcţie de punctajul obţinut în sondaje – realizînd un fel de investiţie în viitor, pentru a-şi asigura tot felul de facilităţi: permise de import, exonerări, concesionări, monopoluri, comisioane; în fine, toată acea reţea discriminatorie care stă la baza unei economii ţinute sub control. Şeful de întreprindere sau industriaşul care nu colaborează ştie că a doua zi va fi dezavantajat faţă de rivalii săi.

Toate acestea, ca şi negocierile, susţinute de putere, pentru cine ocupă preşedinţia, ministerele şi funcţiile importate în administraţie, sînt lucruri practicate în mod curent încît opinia publică a ajuns să se resemneze ca în faţa unei fatalităţi: oare are sens să protestezi împotriva mişcării astraelor sau a legii gravitaţiei? Corupţie, trafic, să profiţi de un post public pentru a te îmbogăţi sînt lucruri înnăscute în politica peruană din vremuri imemoriale»“.

Dacă înlocuim Peru cu România, textul lui Mario Varga Llosa ar putea fi semnat de orice politician, cinstit de la noi care a intrat în politică plin de iluzii.
Din fericire, în România nu există inşi care să fi intrat în politică stăpîniţi de iluzii:
De aceea, în România, politicienii adevăraţi cîştigă bătălii electorale şi nu scriu capodopere precum perdantul Mario Varga Llosa.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro