Amelia Ghibu, inginera care scrie dark fantasy, grimdark și cosmic horror: „Editurile mari aleg autori cunoscuți internațional și evită autorii români de literatură de gen”

Amelia Ghibu nu a pornit spre literatură pe un drum clasic. A terminat Facultatea de Mecanică la Galați și ani la rând a lucrat ca inginer proiectant, cu scrisul lăsat într-un colț personal, ca o pasiune care nu cerea nimic în schimb. Lucrurile s-au schimbat după plecarea din țară, în 2018, când mutarea în Marea Britanie a însemnat nu doar o schimbare de loc, ci și una de perspectivă.

A început să acorde mai mult timp literaturii de ficțiune și să trateze scrisul ca pe un domeniu care poate fi învățat, rafinat, înțeles în profunzime.

Apoi a urmat cursuri de scriere creativă, editare, proofreading și a investit sute de ore în studiu individual. În 2019 a deschis o editură în Marea Britanie și a început să lucreze cu autori din mai multe țări, editând și traducând texte pentru piața anglofonă. Experiența editorială i-a schimbat radical modul de a privi un manuscris, dar și relația cu propriile texte. A înțeles diferențele dintre limba română și limba engleză, dintre regulile stricte și libertatea creativă, dintre scrisul intuitiv și cel construit cu răbdare.

Primele sale texte publicate au fost povestiri scurte, apărute în reviste de specialitate, dar Amelia Ghibu și-a dat seama destul de repede că nu se simte confortabil în formatul scurt. Ideile îi creșteau, personajele cereau spațiu, iar poveștile se transformau în lumi ample, o trăsătură specifică autorilor de Fantasy și SF. Așa a apărut primul său roman, început în engleză, tradus apoi în română și, în cele din urmă, publicat în engleză.

„Ultimul Profet” (proaspăt publicat luna aceasta) s-a născut diferit. Personajul principal i-a apărut brusc, clar conturat, și a cerut o lume proprie. Un preot războinic, plasat într-un univers creat de la zero, cu influențe de dark fantasy, grimdark și cosmic horror, într-un timp asemănător Evului Mediu, dar fără regate. Scrierea romanului a durat un an și a fost publicat cu ajutorul unei edituri românești, după numeroase revizii și un proces editorial atent. Pentru Amelia Ghibu, calitatea textului este esențială, iar graba este cel mai mare dușman al unui manuscris.

Privind piața de carte din România, ea vede un public interesat de literatura de gen, dar și multe blocaje. Editurile mari preferă autorii deja consacrați, în timp ce autorii români de SF, Horror, Dark fantasy sau Grimdark sunt nevoiți să caute alte căi spre cititori.

Informațiile sunt puține, sprijinul limitat, iar promovarea cade adesea pe umerii autorului. În acest context, Amelia Ghibu spune că-și construiește drumul cu răbdare, scriind, editând, comunicând constant și încercând să creeze o comunitate bazată pe încredere, nu pe zgomot.

Pentru cei aflați la început, sfatul ei rămâne simplu: să nu se grăbească, să învețe, să-și construiască poveștile temeinic și să accepte că scrisul este un proces lung. Literatura nu este o rețetă și nici o cursă, ci un drum care cere timp, disciplină și onestitate față de propriul text.

Un lucru rămâne cert: profesia de scriitor nu mai există în România. Se poate numi hobby în cel mai bun caz, unul care îți consumă tot timpul liber pe care îl ai, de altfel. Niciun scriitor român contemporan nu poate trăi din vânzarea cărților, iar lucrurile nu sunt ușurate de taxele și impozitele tot mai mari, nici pentru edituri, nici pentru autori.

„Ultimul Profet”, nașterea unui personaj atipic

Povestește-mi despre traseul tău de la primele povești publicate până la apariția romanului «Ultimul profet».

Amelia G: Am debutat cu o scurtă povestire SF numită Grădinarul, apărută în 2013, în Gazeta SF. Asta dacă nu iau în calcul două-trei articole jurnalistice pe care le-am scris în scurta perioadă cât am fost redactor la un ziar de provincie, prin 1998-99 cred. În 2014, am mai scris un text scurt, Poveste cu un pompier, publicată online în Revista de suspans. Texte scurte mai aveam, dar nu le consideram suficient de bune să le trimit vreunei publicații.

Apoi, am realizat că eu nu știu să scriu „pe scurt”. Așa am început, în 2014, să scriu prima versiune a primului roman – Îngerul soarelui, un roman SF. Am început să scriu la el direct în engleză, îl doream publicat pe piața externă, apoi m-am răzgândit, am tradus totul în română și l-am finalizat în română. Ironia sorții, am publicat romanul în 2020 în engleză, după ce mi-am deschis editura în UK.

Tot în 2020, în plină pandemie, am început să lucrez la ceea ce sper că va fi într-o zi o serie epic fantasy. Primul volum din serie, Blood&Truth, e tot în engleză, l-am publicat anul trecut pe Amazon. Între timp l-am retras. Am retras totul de pe Amazon.

Fiecare scriitor are folderul lui cu idei, încercări, teste nereușite. E normal și e bine să fie așa. Nu tot ce scriem trebuie făcut public cu orice preț.

În decembrie anul trecut, mi-a apărut în minte, de niciunde, un personaj nou. Un preot războinic, atipic. Inițial călărea un Harley pe străzile unui oraș post-apocaliptic, dar n-a fost să fie. Soterios, căci i-am păstrat numele, a devenit personaj principal în romanul de aventură Ultimul Profet, cu acțiune plasată într-un univers croit de mine de la zero, într-un timp similar medieval, dar fără regate. I-am pus un toiag de luptă cu o lamă ascuțită în vârf și l-am trimis în misiune călare și pe jos. S-a descurcat admirabil în lumea aceasta care împrumută elemente din genul dark fantasy, grimdark și cosmic horror. A durat fix un an de la prima scenă scrisă, la publicarea lui cu ajutorul editurii Cassius Books.

Formarea în Marea Britanie și diferențele de mentalitate

Cum te-a modelat experiența de a locui și de a urma cursuri în Marea Britanie în modul în care scrii și în modul în care te raportezi la piața de carte din România?

Amelia G: La început, cursurile erau copleșitoare. Nu am alt cuvânt. Multe, foarte multe informații pe care trebuia să le adaptez la limba română atunci când era cazul. Limba engleză e diferită, are problemele ei de structură și, atunci când editam la nivel de stil, trebuia să țin cont de aceste aspecte. De exemplu, noi nu avem o problemă cu repetiția pronumelor în text, nu avem nevoie să le punem tot timpul, conjugarea verbelor face asta pentru noi, persoana și numărul se deduc. În engleză, nu mai e așa. Cursurile, fiind toate în limba engleză, se axau pe problemele lor, atunci când era vorba de stil, frazare, alegerea verbelor potrivite pentru anularea adverbelor, o mulțime de detalii. Plus, la partea de corectură gramaticală, ei au mai multe ghiduri, e diferență între Oxford Style Manual, The Guardian and Observer Style Guide sau The Cambridge Handbook for Editors, Authors and Publishers. Pentru limba română, există doar un set de reguli de scriere, acelea din DOOM 3. Nu știu de existența unor ghiduri de scriere aprobate la nivel național, care să facă diferență între scrierea jurnalistică și cea creativă.

Avantajul cu informațiile în limba engleză este că poți găsi tot ce ai nevoie, online. E multă, multă informație pusă la dispoziția celor care au nevoie, de către guvern, instituții, școli. N-am simțit că se ține ceva ascuns, doar pentru o grupare selectă. Nu am simțit nici că merg pe principiul nostru cum că „meseria se fură”, ceea ce mie mi se pare o tâmpenie. Accesul la informații e liber și facil pentru oricine dorește să învețe. Din păcate, nu simt același lucru în România, unde nu găsești nimic. Foarte puțini oameni dornici de a împărtăși informații, cunoștințe în mod gratuit, în schimb o teamă permanentă ca nu cumva să afle și altul ce știu eu și să-mi fure clienții. Poate greșesc, dar asta e percepția mea, acum.

Am înțeles că acum sunt universități care au programe de master pentru cei care vor să devină editori de carte. E un pas înainte, sper să se dezvolte cât mai mult în direcția asta. E nevoie de editori pregătiți, care să înțeleagă detaliile legate de structura unui manuscris, nu doar să schimbe un cuvânt cu altul și să șteargă virgule.

Evident, tehnicile de scris și editat mi s-au modificat după asimilarea tuturor acestor informații. Nu cred că aveam o tehnică anume înainte, scriam ce-mi trecea prin cap, așa cum simțeam. Diferența e uriașă, chiar dacă tot aud oamenii criticând cursurile de scriere creativă pe principiul că uniformizează scriitura. Din contră, un profesor care știe ce să expună și cum să îndrume, poate scoate tot ce e mai bun într-un autor, indiferent ce scrie, ficțiune sau non-ficțiune. Îl ajută să-și organizeze ideile, să scrie mai clar ceea ce vrea să transmită cititorului.

Piața de carte din România și literatura dark fantasy

Cum vezi acum piața de carte din România pentru autorii de dark fantasy? Ce oportunități și ce limitări întâmpină un autor român de genul tău atunci când negociază cu edituri locale sau caută public?

Din câte am observat, zona de dark fantasy și grimdark e slab acoperită, deși cititori interesați, sunt, pentru că oamenii cumpără traduceri ale autorilor din afară. Așadar, oportunități pentru cei care vor să scrie în genul acesta literar sunt cu duiumul, trebuie doar găsită calea spre publicul care-și dorește poveștile acestea. Și aici ar fi probleme cu care se confruntă autorii.

Editurile mari nu promovează genul acesta de literatură de consum ori dacă o fac, se îndreaptă spre autorii deja consacrați, cunoscuți internațional, care nu au nevoie de mult marketing. Editurile mai mici acceptă să publice și autori la început de drum, aflați la primul roman sau al doilea, al treilea, doar că își doresc ca poveștile să fie bine scrise, să atragă cititorii. Într-un final, toți au același scop, nu, de a vinde cât mai multe exemplare și de a ajunge la un număr cât mai larg de cititori.

Pe de altă parte, isteria asta de moment cu cărțile din genul dark romance și romantasy, a cam acaparat vocal piața și este mai dificil pentru cei care nu scriu în zona de romance să se facă auziți. E o modă, va trece, oamenii se vor sătura și de asta într-un final, doar că e normal ca editurile să-i prefere pe cei care vin cu astfel de manuscrise pentru că au garanția că vor vinde mai repede și în volum mai mare atât timp cât asta se cere pe piață aparent.

Cu Ultimul Profet am mers pe ideea de nou, diferit, altceva. E o poveste bine scrisă, dar sunt subiectivă, evident, încă nu am început să primesc review-uri, chiar sunt curioasă cum e percepută cartea de oameni care nu mă cunosc și nu sunt influențați de o relație de prietenie.

Cel mai important, după părerea mea, e ca manuscrisul să fie bine scris, editat și corectat înainte de a-l trimite unei edituri. Se fac revizii și după ce e acceptat, dar o poveste scrisă în grabă, nerevizuită și aruncată acolo într-un e-mail în speranța că editura va scoate best-seller din el e o iluzie. Concurența e suficient de mare pe piața din România încât editurile să nu accepte orice manuscris.

Promoția nu e o garanție că un produs se va vinde

Din experiența ta ca editor și scriitor, ce le lipsește cel mai mult editurilor românești pentru a susține mai bine autorii de gen (promoție, distribuție, lectorat specializat etc.)?

Amelia G: Lipsesc multe pe piața românească. În primul rând, nu sunt suficiente informații gratuite la care autorii debutanți să aibă acces facil. Există edituri care au pe site-urile lor o pagină dedicată celor care vor să le trimită manuscrise spre publicare, cu detalii legate de genul literar pe care-l caută în acel moment, formatul manuscrisului, documentele necesare și modul de trimitere. Pe site-urile altor edituri, nu găsești nimic decât datele de contact. Te face să crezi, ca autor, că editura nu e interesată să primească manuscrise nesolicitate și e treaba societății unde își caută autorii publicați. Altele scriu negru pe alb „nu primim manuscrise nesolicitate”, ceea ce e în regulă, e o piață liberă și fiecare societate comercială își stabilește propriile reguli, apreciez când văd mesajul pentru că mă scutește de timp pierdut ciocănind la o poartă care nu se va deschide niciodată.

Promoțiile sunt cu dus și întors. Promoția nu e o garanție că acel produs se va vinde. Va avea vizibilitate mai mare, sigur, dar nu e un garant pentru achiziție. Așa că nu poți decât să negociezi cu editura. Ei vor face ceva, tu susții altceva și împreună ajutați la promovare. Ca autor, să aștepți ca editura să investească în tine, mai ales când nu ai un renume pe piața de carte, e ceva depășit, rămas în secolul trecut. Trebuie să fii pregătit atunci când ai semnat un contract cu o editură și să iei în calcul o sumă de bani pe care să o scoți din buzunar pentru promovare. Plus, ținut cont de tot ce înseamnă mediul online. Vrei, nu vrei, trebuie să ieși din anonimat.

Distribuția online a cărților nu cred că întâmpină probleme. Nu știu detalii din interior, dar pot bănui cu atâtea companii de transport colete pe tot teritoriul țării nu sunt probleme în această direcție.

Distribuția în librării fizice e altă problemă. În primul rând financiară. Comisioanele percepute de librării lasă și editura și autorul cu mai nimic. Nu judec librăriile. Nu știu vânzările, rulajul, cheltuielile acestora ca să afirm că sunt sau nu justificate comisioanele cerute. Din câte știu, și în UK și în SUA, e aceeași problemă, comisioane mari care au împins spre distribuția online. Poate fi un motiv pentru care mai dispar librăriile fizice, reticența editurilor de a vinde prin ele, plus scăderea puterii de cumpărare a cititorului, plus alți factori (taxe de raft, impuneri de discounturi etc).

Am mai spus că e mare lipsă de informații? Aș vrea să văd mai multe podcasturi, emisiuni, clipuri, orice, în orice formă, unde oameni direct implicați, să explice lucruri aparent banale. E incredibil câți autori nu știu ce e acela un sinopsis și cum să-l facă cât mai atrăgător pentru editură. Ce trebuie să facă cu manuscrisul după ce au terminat de scris. Ce poate face un editor pentru a îmbunătăți un manuscris, de câte feluri e editarea, de ce să faci una înaintea alteia. Sunt o mulțime de detalii pe care nu le găsești nicăieri în limba română, doar în engleză.

Sfaturi pentru autorii debutanți și viitorul ecosistemului editorial

Ce sfaturi practice ai pentru autorii debutanți?

Amelia G: Să nu se grăbească. N-ai idee de câte ori am repetat asta oamenilor de toate vârstele. În clipa în care au găsit o idee pentru un roman, parcă intră într-un soi de sevraj. Nu mai au răbdare să se gândească la cum aștern povestea pe hârtie, dacă are logică, dacă sunt personajele bine construite.

Să-și facă o structură, un schelet al poveștii înainte de a începe să scrie efectiv. Măcar să le fie clar în minte cum începe povestea, de ce începe în acel moment și cum se termină. Ajută să evite blocările pe parcursul scrierii.

Să nu ia drept literă de lege tot ce spun/susțin autorii consacrați, fie că îi cheamă S. King sau Gaiman. Literatura nu e matematică, nu există fișe, tabele, calcule și formule stricte pe care să le poți aplica pentru un produs finit de excepție.

Să citească mult în zona lor de interes pentru a înțelege diverse abordări ale genului, diferențele între subgenurile genului respectiv. Genul fantasy e uriaș, dar la nivel stilistic, există diferențe între epic, bright, dark, grim, istoric etc.

Să înțeleagă că în momentul în care decid să facă publică povestea lor, își asumă criticile pozitive și negative, pentru că povestea e împărtășită de acum cititorilor. E datoria lor, să creeze o versiune a poveștii cât mai bună înainte de a o face publică.

Scriitor, editor și propriul agent de promovare

„Care au fost cele mai importante lecții pe care le-ai învățat din procesul de publicare al «Ultimul profet», fie că vorbim de alegerea editurii, negocieri de contract, procesul editorial sau lansare, și ce ai fi făcut diferit dacă ai începe din nou?

Amelia G: Nu cred că aș fi făcut ceva diferit. Poate mai mult la nivel de auto-promovare, dar timpul a fost limitat. Înainte de a trimite cartea la editură, am revizuit și rescrisa la manuscris de zece ori cel puțin. A fost editat și de cineva din partea editurii, plus două revizii înainte de bun de tipar.

Experiența a fost ușor diferită, pentru că până acum am publicat pe cont propriu și am putut să aleg singură persoana care să revizuiască și să corecteze manuscrisul. Pentru Ultimul Profet, editura a decis cine va fi editor, dar lucrurile au decurs bine, n-am umblat la structură, doar la frazare și scăpări de tastare, erori gramaticale.

Editura am ales-o pentru transparență, bună comunicare, oameni deschiși la negocieri. Plus, cumpărasem în trecut cărți de la ei și văzusem că interiorul era bine aranjat, nu existau erori gramaticale, hârtia era de calitate. Se vedea că fuseseră lucrate cu grijă, nu aruncate pe piață la întâmplare.

Publicul are nevoie de toate genurile literare

Din perspectiva ta de autor și editor, cum ar trebui să se schimbe ecosistemul editorial românesc în următorii 5-10 ani pentru a susține mai bine literatura de gen (literatura română în general), dar și profesia de scriitor?

Amelia G: Schimbări trebuie să existe și-n mentalitatea scriitorilor și în cea a personalului editurilor. Cei care scriu să înțeleagă că regulile de scriere nu sunt inventate degeaba și ca să poți scrie proză post-modernistă în care să încalci și îndoi acele reguli, întâi trebuie să știi ce să încalci. Altfel, e doar scris la nimereală, fără sens, fără țintă. E ca la loto. Uneori, se întâmplă să tragi numere câștigătoare, dar cel mai des, nu.

E nevoie de editori profesioniști, competenți care să nu revizuiască doar la suprafață manuscrisele. Dacă trebuie umblat la structură, să pună autorul la muncă. Doar așa se ajunge la romane competitive cu cele care sunt traduse și vândute internațional. Lucru care nu poate duce decât la vânzări mai mari, o dezvoltare a pieței de carte românești. Toată lumea are de câștigat dacă editurile prezintă pe piață romane scrise bine pe care publicul vrea să le citească.

Să înceteze toată lumea cu aberațiile de genul „ficțiunea nu e bună de nimic, SF-ul e o mizerie care nu merită titlul de literatură, proza speculativă e doar pentru ăia înguști la minte” etc.

Publicul are nevoie de toate genurile literare, de ficțiune și non-ficțiune, de cărți academice, dar și de povești pentru copii. Cititul, e la urma urmei, un hobby pe care unii oameni îl practică, alții nu. Nu poți forța lectura în nicio formă pe gâtul cuiva, mai ales atunci când vine cu injurii mai mult sau mai puțin subtile.

„Nu cred că dacă nu scrii zilnic, nu ești scriitor adevărat”

Multe voci spun că a fi scriitor presupune astăzi o dublă profesie: creator de conținut și antreprenor al propriei imagini. Cum îți gestionezi tu timpul între scris, editare, promovare și, eventual, muncă de zi cu zi?

Amelia G: Pe scurt spus, trebuie să fii din toate câte puțin. În primul rând creator de text indiferent ce scrii, în ce gen literar, nu contează. Pe lângă textele pe care le vrei publicate și remunerate, e nevoie și de alte texte prin care să oferi conținut gratuit. Eu gândesc așa: acolo, dincolo de fereastra mea, sunt sute, mii de persoane care vor să scrie și chiar scriu. Unii mai bine, alții mai puțin bine. Toți vor să fie citiți, că asta e dorința unui scriitor, dincolo de latura financiară, să găsească oameni interesați de ceea ce scriu ei și care să-i împărtășească viziunile, oricare ar fi ele. Eu am ales să întreb, nu cum fac să dau din coate și să țip cât mai tare că eu sunt merit să fiu citită, ci mai degrabă să cultiv încrederea viitorilor cititori. Un om căruia i-ai câștigat încrederea, prin ceea ce i-ai oferit ca informații utile lui, nu ție, îți va sta alături, îți va urmări cariera, te va susține financiar prin achiziția cărților tale.

Nu știu dacă e o cale mai grea, e cu siguranță mai lentă. Încrederea se câștigă în timp. Așa că, eu le fac pe toate. Scriu pe toate rețelele de socializare texte, articole despre scris, despre editat, despre cărți citite de mine, locuri pe care le-am vizitat. N-aș numi-o chiar auto-promovare, cu toate că este pe undeva, dar nu am dorit doar să ies în față cu cartea în mână și să strig „cumpără, e bună, e scrisă de mine!” Lucrez la crea o comunitate de oameni care împărtășesc aceleași gusturi literare. Lucrurile merg greoi, dar mereu înainte, ceea ce extraordinar.

Sunt un excelent organizator din fire. Plus, sunt matinală. Așadar, ziua mea începe la șase dimineața, fără alarmă, mai rar la șapte dacă am adormit mai târziu. În funcție de ce am pe agendă pe ziua respectivă, încep să lucrez cu ce e mai urgent. Poate fi editarea unui client, poate fi o ședință de unu la unu pentru care trebuie să fac notițe, poate fi un text pentru social media sau propriul site sau crearea unui script pentru un alt video. Mai rar în ultima vreme, poate fi vorba de un proiect din zona de inginerie, asta înseamnă și deplasare în teren și atunci orice altceva pică.

Ideea e că nu-mi încarc agenda mai mult decât știu că pot duce. Scrisul la următoarea carte e pe ultimul loc. Nu cred în sfatul acela cum că trebuie neapărat să scrii în fiecare zi, altfel nu ești scriitor adevărat. Asta poate fi valabil pentru cei care sunt plătiți pentru ceea ce scriu zilnic, ori cei care au primit comision în avans de la o editură și au termen limită de livrare a manuscrisului. Nu știu în România să se lucreze în acest fel, cu comisioane în avans, poate sunt și nu am auzit eu.