Sub steaua lui Mihai Eminescu: omagiu etern culturii române

15 ianuarie este o astfel de zi pentru România. Nu este o simplă dată, ci o constelație, un altar, o chemare lăuntrică la reflecție, la mândrie și la recunoștință, este Ziua Culturii Naționale, și nu degeaba a fost aleasă pentru această înaltă demnitate ziua în care s-a născut Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești, geniul tutelar al limbii noastre, măsura absolută a ceea ce înseamnă a fi român.

Într-o lume asurzită de zgomot, de efemer și de uitare, avem nevoie, mai mult ca oricând, de ancore, de repere care să ne amintească cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm, iar cultura este această ancoră, memoria noastră genetică, ecoul strămoșilor noștri, visul celor care au construit și jertfit. Și, în centrul acestei galaxii culturale, strălucind cu o lumină neasemuită, stă Eminescu, nu ca un idol rece, ci ca o voce caldă, familiară, care ne șoptește povești despre iubire și dor, despre singurătate și cosmos, despre natura sacră și spiritul neamului.

A alege ziua nașterii lui Mihai Eminescu drept Zi a Culturii Naționale a fost o recunoaștere profundă, o mărturisire colectivă a faptului că în opera lui, în versul său muzical și profund filosofic se regăsește chintesența spiritului românesc. El nu a scris doar poezie, ci a plămădit limba, a cizelat gândul, a dat glas dorului nostru ancestral, a înălțat suferința la rang de artă și a transformat peisajul carpatic într-un templu al universalității. Eminescu este un continent spiritual, un univers de sentimente și idei care, odată descoperit, te transformă pentru totdeauna.

Această zi, 15 ianuarie, este, așadar, un pelerinaj în adâncul propriei noastre ființe, în miezul acelei alcătuiri sufletești pe care Eminescu a înțeles-o și a transpus-o în versuri nemuritoare. Este o zi în care ar trebui să ne oprim din alergare și să ascultăm murmurul codrului, freamătul undelor dulci, șoaptele iubirilor pierdute și ecoul veșnic al poeziei ”Ce te legeni, codrule…”. Este, de asemenea, o zi în care să ne amintim că, dincolo de cotidian, avem un tezaur, o comoară inestimabilă, și că datoria noastră esacră este aceea de a o prețui și a o duce mai departe.

Să vorbim despre Eminescu înseamnă să vorbim despre însăși inima ce bate puternic a limbii române, căci marele poet nu a fost doar un maestru al cuvântului, ci un vrăjitor, un alchimist care a transmutat argila sonoră a graiului popular în aur pur, în versuri care au atins perfecțiunea. Înainte de Mihai Eminescu, limba română era, în multe privințe, un șantier. După Eminescu, a devenit o catedrală. El i-a dat nu doar amplitudine și adâncime, ci i-a conferit acea muzicalitate intrinsecă, acea forță evocatoare care o așază la loc de cinste în panteonul limbilor lumii.

Poetul, ziaristul, gânditorul, filosoful Mihai Eminescu a fost un spirit enciclopedic, o minte sclipitoare care a absorbit cunoașterea lumii și a filtrat-o prin prisma geniului său singular, iar versurile sale sunt meditații profunde despre condiția umană, despre iubire și moarte, despre efemeritate și eternitate. Cine altul a putut să ne ofere un ”Luceafăr”, o capodoperă care depășește granițele literaturii, devenind un poem filosofic despre geniu, destin și sacrificiu? Cine altul a putut să ne aducă melancolia dulce a ”Lacului” sau patosul cosmic din ”Scrisori”, în care se împletesc istoria, filosofia și visul?

Eminescu este, în adevăratul sens al cuvântului, poetul național și nu pentru că s-a născut pe acest pământ, ci pentru că a încorporat în el însuși și în opera sa esența ființei românești, a dat glas dorului nostru metafizic, iubirii noastre tragice și frumuseții noastre melancolice, a transformat peisajul rural românesc, codrii, lacurile, izvoarele, în simboluri universale ale unui paradis pierdut sau regăsit. Prin el, ne-am descoperit pe noi înșine, am înțeles complexitatea propriului suflet, am învățat să ne iubim limba și să ne prețuim moștenirea.

Geniul său nu a fost limitat de granițe. Deși profund românesc, Eminescu aparține patrimoniului universal, căci opera sa, tradusă în zeci de limbi, continuă să fascineze cititori de pe toate meridianele, dovedind că marea artă transcende barierele culturale și lingvistice. Mihai Eminescu a fost un spirit vizionar, un precursor, un romantic târziu care a atins culmile liricii europene și totuși, a rămas ancorat în pământul românesc, în folclorul, în istoria și în miturile noastre.

Deși Eminescu strălucește ca o stea uimitoare, Ziua Culturii Naționale nu este doar despre el; este o celebrare a întregului fir continuu, a mozaicului bogat și complex care alcătuiește cultura română, o zi în care ne aducem aminte de toți acei anonimi și celebri, de toți acei eroi ai spiritului care, de-a lungul secolelor, au contribuit la zidirea acestui tezaur.

De la baladele populare, doinele și basmele culese de folcloriști anonimi, la cronicarii care au pus primele cărămizi ale istoriei scrise, de la domnitorii luminați care au înălțat biserici și mănăstiri, la învățații care au tradus primele cărți sfinte, fiecare gest, fiecare cuvânt a adăugat o nouă nuanță, o nouă formă acestei culturi. Cultura română nu este o entitate statică, ci un râu care curge neîncetat, adunând laolaltă tradiții milenare, influențe orientale și occidentale, forjate într-o sinteză unică.

Este o zi în care ne aplecăm cu respect asupra contribuției sclipitoare a marilor noștri dramaturgi, a poeților, a prozatorilor, ne gândim la umorul savuros și la critica socială acidă a lui Ion Luca Caragiale, la realismul plin de forță al lui Liviu Rebreanu, la universalitatea satului românesc zugrăvită de Ioan Slavici sau la lirismul inegalabil al lui Lucian Blaga. Ne amintim de forța epică a lui Mihail Sadoveanu, de sensibilitatea lui George Bacovia, de rigoarea lui Tudor Arghezi sau de rafinamentul lui Mircea Eliade, un spirit care a deschis ferestre către sacralitatea universală.

Fiecare dintre ei, în felul său, a preluat ștafeta de la Eminescu, dezvoltând și îmbogățind universul cultural românesc, fiind continuatori, inovatori, voci originale care au adăugat noi capitole la cartea nesfârșită a creativității românești. Cultura noastră este o polifonie, un concert de voci distincte, dar armonioase, care vibrează împreună pentru a crea o simfonie a spiritului.

Ziua Culturii Naționale este o ocazie de a redescoperi și de a onora acele spirite eterne care au susținut și au îmbogățit spiritualitatea românească. Dincolo de literatura care ne definește identitatea, avem o pleiadă de genii în alte domenii care au ridicat numele României pe cele mai înalte culmi ale creației universale.

Gândul ne poartă, firesc, la Constantin Brâncuși, titanul sculpturii moderne, cel care a transmutat forma în esență, materia în spirit, simplificând și stilizând pentru a ajunge la adevărul absolut, căci ”Coloana Infinitului”, ”Masa Tăcerii”, ”Poarta Sărutului” nu sunt doar opere de artă, ci meditații filosofice transpuse în piatră și lemn, o punte între tradiția noastră arhaică și avangarda universală. Brâncuși, fiu de țăran gorjean, a dus genialitatea românească în inima Parisului și de acolo, în conștiința lumii.

Apoi, George Enescu, magicianul sunetelor, compozitorul, violonistul, dirijorul care a transpus în note muzicale melancolia și forța sufletului românesc. Simfoniile, Rapsodiile, opera ”Oedip” sunt doar câteva dintre capodoperele care poartă amprenta genialității sale, o sinteză sublimă între folclorul autohton și rafinamentul muzicii clasice universale. Enescu a făcut ca doina să răsune în cele mai prestigioase săli de concerte ale lumii, purtând cu el frumusețea și tragismul neamului său.

Nu putem uita de marii noștri pictori, de Nicolae Grigorescu, cel care a capturat lumina și simplitatea satului românesc, dând chip și culoare peisajului și sufletului țărănesc sau de Ștefan Luchian, pictorul florilor și al melancoliei, cel care a transformat suferința personală în artă pură. Nu putem uita nici de marii noștri istorici, de Nicolae Iorga, savantul enciclopedist, spiritul lucid și patriotul ardent care a scris cu pasiune și erudiție povestea neamului sau de filosofii noștri, de Constantin Noica, cel care a adâncit gândirea românească, de Emil Cioran, cel care a exilat-o în universalitate, de Mircea Eliade, cel care a revelat sacrul în profan.

Fiecare dintre acești titani a contribuit cu o piesă esențială la mozaicul complex al culturii române, fiind vocile care ne vorbesc peste timp, care ne inspiră și ne amintesc de o bogăție spirituală adeseori uitată sau neglijată. Cultura română este o imensă bibliotecă vie, un muzeu în aer liber al spiritului, un concert nesfârșit de genii.

Dar Ziua Culturii Naționale nu este doar o celebrare a trecutului, ci și o oglindă a prezentului sau o provocare pentru viitor. Cultura română, ca orice cultură vie, a trecut prin furtuni, a înfruntat cenzura, asuprirea, indiferența și uitarea. Regimurile totalitare au încercat să o modeleze, să o încorporeze, să o deturneze, dar esența ei a rămas mereu nealterată, un spirit de rezistență tăcută.

Astăzi, provocările sunt altele. Globalizarea, consumerismul, superficialitatea, exodul creierelor și apatia publicului amenință să dilueze, să banalizeze sau să ignore patrimoniul nostru cultural. Televiziunile comerciale, rețelele sociale, ritmul alert al vieții par să nu mai aibă loc pentru poezia profundă, pentru literatura meditativă, pentru arta care cere timp și contemplare. Există un pericol real ca noile generații să se deconecteze de la propriile rădăcini, să nu mai audă chemarea lui Eminescu, să nu mai înțeleagă profunzimea lui Brâncuși, să nu mai simtă vibrația lui Enescu.

Cultura română este o datorie de a fi; este responsabilitatea noastră colectivă să o apărăm, să o promovăm, să o facem relevantă pentru timpurile noastre, ea nu este o relicvă prăfuită, ci o sursă inepuizabilă de inspirație, de sens, de identitate. În fața valului de uniformizare, cultura noastră este fortăreața care ne păstrează unici și ne conferă originalitate și demnitate în concertul națiunilor.

Este esențial să investim în cultură, nu doar financiar, ci și emoțional, să redescoperim lectura, să vizităm muzeele, să mergem la teatru, să ascultăm muzica noastră, să le vorbim copiilor noștri despre Eminescu ca despre un prieten, un confident, un îndrumător al sufletului, să le spunem povești despre eroii noștri culturali, să le cultivăm setea de frumos și de adevăr. Doar așa vom putea asigura continuitatea și vom putea transforma această moștenire într-un viitor luminos.

De Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie, sub steaua nemuritoare a lui Mihai Eminescu, simțim mai tare ca niciodată chemarea; o chemare la responsabilitate, la conștientizare, la o regăsire de sine ca popor, căci marele poet nu este un capitol închis al istoriei, ci o fântână adâncă din care ne putem adăpa mereu, o sursă de lumină într-o lume adeseori întunecată.

Geniul său ne amintește că, oricât de mici am părea pe scena lumii, avem în noi o forță spirituală imensă, o capacitate creatoare care a dat naștere unor capodopere universale și ne învață că adevărata bogăție nu este materială, ci spirituală, că demnitatea unui popor se măsoară prin cultura sa, prin respectul față de tradiție și prin deschiderea către nou. Să nu lăsăm uitarea să se aștearnă peste aceste valori! Să nu lăsăm indiferența să ne separe de propriile rădăcini! Să nu permitem nimănui să ne spună că suntem un popor mic, lipsit de importanță, căci avem în Eminescu și în toți marii noștri creatori mărturia eternă a geniului românesc!

Așadar, astăzi, 15 ianuarie, să închidem ochii pentru o clipă și să ascultăm! Să ascultăm murmurele codrului eminescian, să simțim dorul care ne leagă de pământul strămoșesc, să ne lăsăm învăluiți de cuvântul care ne-a plămădit și ne-a dat sens! Să ne amintim că în fiecare carte citită, în fiecare vers rostit, în fiecare melodie ascultată, în fiecare operă de artă contemplată, se află o părticică din sufletul României! Eminescu ne privește din eternitate cu o speranță tăcută, aceea că nu vom lăsa flacăra culturii să se stingă și că vom continua să construim, să visăm, să creăm, sub aceeași stea a geniului românesc. Fie ca lumina lui să ne călăuzească drumul, iar moștenirea sa să ne fie cale, căci ”Ce-i pasă dacă-n zori de zi/Razele-i pier în nori, în vânt,/De vreme ce-n a ei oglindă/Văd sufletul unui pământ.”! Și acest pământ suntem noi, poporul român, veșnic în cuvânt și în duh.