Mai mult decât talent, o stare de spirit: Marin Moraru și arta de a rămâne copil până la sfârșit

Există actori care joacă roluri și actori care devin parte din sufletul nostru, rudele noastre de departe pe care le primim în case prin ecranul televizorului sau pe scena teatrului. Marin Moraru a făcut parte din a doua categorie, acea specie rară de artiști care nu au nevoie de artificii pentru a cuceri, ci doar de o privire. Când spui „Marinuș”, nu te gândești la un monstru sacru intangibil, ci la un prieten drag, la acel unchi hâtru și bun care știe să te facă să râzi chiar și atunci când cerul e gri.

A fost un actor genial cu suflet de copil, un paradox ambulant: timid până la roșeață în viața de zi cu zi, dar un vulcan de energie pe scenă. Modestia lui nu era o mască, ci o a doua natură. Într-o lume a orgoliilor zgomotoase, el a ales discreția, lăsând personajele să vorbească în locul său. Și cât de frumos au vorbit! De la Take, Ianke și Cadîr la Toamna bobocilor, Marin Moraru a țesut o pânză invizibilă de emoție între el și public, o legătură care nu s-a rupt niciodată, nici măcar acum, când el nu mai este.

Povestea lui Marin Moraru începe simplu, aproape ca într-un roman neorealist, într-un București al contrastelor. S-a născut pe 31 ianuarie 1937, în inima Giuleștiului, pe strada cu nume parcă predestinat, Tabla Buții. Acolo, printre case modeste și oameni care munceau din greu, micul Marin visa. Dar nu la aplauze sau reflectoare. Visa să zboare. Tatăl său, vopsitor de vagoane la CFR, era un om al realității concrete, iar când fiul i-a spus că vrea să devină aviator, răspunsul a fost pragmatic. Așa a ajuns viitorul mare actor la Școala de Construcţii Căi Ferate. Pare greu de imaginat astăzi, dar mâinile care aveau să modeleze personaje de o finețe psihologică rară au învățat întâi să repare drumuri și poduri, să simtă vibrația șinelor și mirosul de catran.

La școală, Marin Moraru era Marinuş şi nici mai târziu n-au ezitat prietenii şi colegii de facultate sau de scenă să-l strige astfel, păstrându-i acea candoare a copilăriei în nume. S-a născut într-o zi care, multă vreme, nu i s-a părut deosebită, până când a citit „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian. Acolo a descoperit o însemnare magică: în anul respectiv, fix în acea zi de 31 ianuarie, ningea la Sinaia „cu fulgi mari cât vrabia“. Pentru sufletul sensibil al lui Marinuș, aceasta a fost o adevărată revelaţie poetică, o cheie de boltă a existenței sale. În cartea sa autobiografică, „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul mărturisea cu emoție: „Această personificare a zilei mele de naştere mi s-a întipărit în minte şi ori de câte ori mă gândesc la ea văd pufuri mari de nea căzând din cer“. Imaginea iernii blânde și a purității zăpezii l-a însoțit toată viața, fiind poate metafora perfectă pentru sufletul său: curat, moale, dar capabil să acopere lumea cu frumusețe.

Viața nu i-a așternut covorul roșu de la început, testându-i răbdarea și vocația. După absolvire, a fost repartizat la Brașov, ca asistent de picher. Imaginați-vă: Marin Moraru, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari actori ai națiunii, patrula de-a lungul șinelor de cale ferată, verificând traversele. Apoi a lucrat la uzina Grivița Roșie, în zgomotul infernal al metalului. Familia insista să urmeze Politehnica, dorindu-i o meserie „serioasă”. Copil ascultător, a dat examen și a intrat, dar destinul lucrează prin coincidențe. Într-o zi, a auzit la radio că se fac pregătiri și la Teatru. Acel anunț a fost chemarea sirenelor. „Fugeam de la cursurile de la Politehnică la teatru. Se întâmpla în zilele de duminică“, povestea el mai târziu, rememorând acea perioadă de dublă existență.

Prima încercare la I.A.T.C. a fost un eșec aparent, dar o lecție de umilință necesară. A dat examen în faţa unei comisii alcătuite din coloșii scenei românești: Marcel Anghelescu, Radu Beligan şi Ion Finteşteanu. A picat sub linie, ceea ce pentru mulți, ar fi fost capătul drumului, dar pentru Marinuș a fost începutul ambiției. I-au permis să participe la lecţii ca „audient”, fără să primească note. Timp de un an, a stat în umbră, a privit, a învățat, a absorbit totul ca un burete, șlefuindu-și talentul în tăcere. Anul următor a dat din nou examen de admitere. Atunci l-au primit şi, recunoscându-i evoluția uluitoare, l-au trecut direct în anul II. Şi-a luat diploma de absolvire cu rolul Agamiţă Dandanache în spectacolul „O scrisoare pierdută“, demonstrând încă de atunci o maturitate artistică excepțională și a șa a început ascensiunea sa, fiind repartizat imediat la Teatrul Tineretului, actualul Teatru Mic.

Absolvirea din 1961 a fost doar începutul. Marin Moraru nu juca roluri; el le locuia. La vreo cinci ani după încheierea studiilor, Marin Moraru făcea deja parte din distribuţia unor spectacole impresionante din Bucureştiul anilor ’60. La Teatrul Bulandra l-a interpretat pe Crăcănel în „D-ale Carnavalului“, regizat de legendarul Lucian Pintilie, alături de o echipă de actori în care mai erau, printre alţii, Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, Gina Patrichi şi Octavian Cotescu. Să strălucești într-o asemenea constelație de genii nu era ușor, dar Marinuș avea o lumină proprie, o ingenuitate scenică ce cucerea iremediabil. Putea fi comic până la lacrimi, dar în secunda următoare îți putea frânge inima cu o privire pierdută. Nu epata, nu se strâmba inutil; avea o economie de mijloace specifică marilor maeștri.

Dincolo de succesul fulminant, exista o discrepanță fascinantă între omul public și cel privat. De la actorul exuberant de pe scenă și de pe micul ecran, cu replici memorabile care intrau în folclorul urban, acasă, Marin Moraru era un alt om. Devenea introvertit, concentrat, oarecum închis în carapacea sa creativă. Nu vorbea prea mult, mai ales când avea de repetat, procesul său de creație fiind unul interiorizat și intens. Soția sa, Lucia, femeia care l-a înțeles cel mai bine, mărturisea cu tandrețe despre aceste momente: „Dragă, să ştii că eu aveam un principiu. Când se enerva, foarte rar, că el nu era prea expansiv, îl lăsam în pace. Las’ că-i trece”. Această liniște de acasă era, probabil, sursa din care își extrăgea energia debordantă pentru scenă, locul în care își încărca bateriile sufletești.

Între 1974 și 1980, Marin Moraru a fost conferențiar universitar la I.A.T.C. Studenții săi povestesc despre el cu o venerație amestecată cu duioșie. Nu era profesorul rigid care predă de la catedră teorii seci, ci mentorul care te învăța să cauți adevărul din tine, să nu minți pe scenă. S-a retras de la catedră pentru a reveni pe scândura scenei, marea sa iubire, simțind că locul său este acolo unde se aprind reflectoarele. La Naționalul bucureștean, după 1989, a făcut istorie.

Momentul de grație al carierei sale târzii a fost, fără îndoială, spectacolul Take, Ianke și Cadîr. Trioul de aur Beligan – Dinică – Moraru a fost un fenomen cultural, o aliniere de planete care a umplut sălile până la refuz ani la rând. Marin Moraru, în rolul lui Take, aducea un echilibru perfect, o blândețe înțeleaptă și o omenie caldă care completau cinismul spumos al lui Dinică și rafinamentul aristocratic al lui Beligan. Împreună, erau definiția prieteniei și a artei. Televiziunea l-a redescoperit târziu, în telenovelele românești (Inimă de țigan, Regina), unde a adus un plus de clasă și profesionalism, demonstrând noilor generații că talentul nu are vârstă și că un mare actor poate înnobila orice partitură, transformând un personaj secundar într-o bijuterie.

Dacă pe scenă a avut sute de partenere, în viață a avut una singură. Puțini știu că unul dintre cei mai mari actori ai comediei românești a avut o mare și unică iubire: pe soția sa, Lucia. Povestea lor pare desprinsă dintr-un film romantic vechi. S-au cunoscut într-o tabără studențească (ea era încă la liceu), el a invitat-o la un spectacol, apoi au mers la plimbare. Așa a început totul. Lucia Moraru își amintea cu nostalgie: „Ne-am dus şi ne-am plimbat în Cişmigiu. El a zis: «Hai să bem un suc.» Am băut o licoare cu o culoare incertă. Azi nu aş mai bea aşa ceva nici dacă mă omori, dar atunci am supravieţuit”. Acea licoare incertă a fost începutul unei certitudini de o viață.

Căsătoria lor a fost un eveniment pe măsura spiritului lor ludic. S-au cununat la Buturugeni, într-o bisericuţă de ţară modestă, unde slujea tatăl unei colege. Atmosfera a fost una de un realism magic: „Era o bisericuţă cu acoperişul spart prin care intrau păsările nestingherite. În timpul slujbei se găinăţau porumbeii peste noi”, povestea Lucia. Și data aleasă a fost una specială: 29 februarie 1964. Prietenul lor, Gheorghe Dinică, nu a ratat ocazia să-i tachineze: „Hai, bă, nu vă e ruşine? Vreţi să daţi de băut numai din patru în patru ani?”. Marin Moraru răspundea, în stilul său hâtru, că s-au căsătorit pe 29 februarie ca să li se pară că timpul trece mai greu şi că rămân tineri. „Eram nişte proşti frumoşi. Am fost căsătoriţi 52 de ani”, spunea soția sa. Acești 52 de ani au fost plini de iubire, de înțelegere și de doi motani albi cu pete negre, botezați cu umor teatral: Frac 1 și Frac 2.

Dincolo de lumina orbitoare a scenei, Marin Moraru își găsea pacea în natură, alături de prietenii săi de suflet. Nu doar Gheorghe Dinică i-a fost un prieten apropiat, ci şi actorii Mircea Albulescu şi Amza Pellea. Aveau un ritual sacru, o evadare din tumultul Capitalei. Ei doi şi Marinuş săreau din pat la 3.00 noaptea, cu ochii cârpiți de somn, dar cu sufletul plin de anticipare, ca să plece la Dunăre la pescuit. Acolo, pe malul apei, în liniștea dimineții, aşteptau în tăcere să vină crapul ăla mare şi să spargă bambina, cerculeţul de plastic de pe firul undiţei. Acele ore de tăcere complice valorau mai mult decât mii de dialoguri, erau momentele în care „monștrii sacri” redeveneau oameni simpli, bucurându-se de răsărit și de prietenie.

În ultimii ani, însă, viaţa personală a lui Marin Moraru s-a restrâns. Nu mai era aşa de plină în afara scenei. Se retrăsese într-o lume a cărților și a liniștii, citea ziare şi cărţi – „Un veac de singurătate“ a lui Gabriel Garcia Marquez fiindu-i unul dintre cele mai dragi romane, poate pentru că rezona cu propria sa melancolie. Se mai uita la televizor sau la filme pe DVD şi îşi făcea cumpărăturile pentru casă, un pensionar onorabil care purta pe umeri gloria unei cariere imense. A trecut la Domnul pe 21 august 2016, lăsând în urmă o soție îndurerată și o țară care l-a iubit necondiționat, a plecat să-i întâlnească pe Dinică, Amza și Albulescu, poate pentru o ultimă partidă de pescuit pe un lac unde nu se înserează niciodată.

Când se lasă cortina peste o viață, rămân ecourile. În cazul lui Marin Moraru, ecoul este unul de o blândețe sfâșietoare, ca o ninsoare liniștită la Sinaia. Ne amintim de el ca de o căldură care ne-a însoțit anii, a fost aviatorul care nu a pilotat avioane de metal, dar care ne-a ridicat pe toți deasupra norilor cenușii ai cotidianului, purtați de aripile talentului său inegalabil. A plecat, dar nu ne-a părăsit, căci de fiecare dată când vom revedea o secvență cu el, de fiecare dată când vom auzi acea voce inconfundabilă, va fi acolo, viu, hâtru și bun. Poate că cel mai frumos rămas-bun nu stă în cuvinte mari, ci într-o recunoaștere a esenței sale. Marin Moraru a fost, până în ultima clipă, un copil mirat în fața lumii, un copil care a primit darul de a se juca de-a viața și de a o face mai frumoasă pentru noi toți.

Încheiem cu un gând al maestrului Radu Beligan, rostit la plecarea colegului său de scenă și de viață, cuvinte care rezumă totul și care ne îndeamnă să privim cerul, cu speranța că poate vom vedea fulgi mari cât vrabia: „Marin Moraru a fost un actor genial, dar mai presus de asta, a fost un om de o calitate rară. A avut o candoare și o puritate pe care puțini o păstrează până la sfârșit. A plecat un mare artist, dar a rămas lumina pe care a lăsat-o în urma lui. Drum bun, Marinuș! Cerul are acum nevoie de zâmbetul tău.”