Omul care nu există dar există / Jeno Major aleargă mereu după lumină

Jeno Major e actor al teatrului Gong din Sibiu, dar are o pasiune nebună pentru fotografie.

Are părul prins în coadă, poartă mereu o pălărie și e cel mai bun prieten al coclaurilor.

„De mic umblam cu tata la pescuit peste tot, prin Deltă, pe la Olt, pe toate coclaurile. Mă arunca într-o claie de fân și își vedea de-ale lui”. Amintiri.

După anii de școală d ela Sibiu, dă de Canal – iadul cel mai din iad posibil al epocii lui Ceaușescu, al cărui fix cu Canalul Dunăre – Marea Neagră avea să-l arunce în cea mai grea perioadă perioadă a vieții sale.

La 19 ani!

„Ceaușescu își dorea Canalul Dunăre – Marea Neagră chiar și cu prețul vieții oamenilor”

„Am făcut armata la Canal, unde am muncit cot la cot cu militari și pușcăriași. Zilnic auzeai de bătăi, furturi sau violuri petrecute în satele din apropiere. Am văzut și morți în anii 1983–1984, când Ceaușescu își dorea cu orice preț Canalul Dunăre–Marea Neagră, chiar și cu prețul vieților omenești”, scrie, într-o postare, Consiliul Județean Sibiu.

După militărie, în câmpul muncii a ajuns tot ținând o lopată în mâini. „Erau încă șapte colegi electricieni, toți rude între ei. Pe mine mă puneau la lopată și târnăcop, jos, în șanț. Ei cu patentul și firele, eu la săpat. Am rezistat un an și ceva, apoi am plecat.”

Soarta i-a rânduit un loc sub lumina reflectoarelor. Avea să descopere păpușile și publicul Teatrului „Gong” din Sibiu. „Sunt deja de multișor la teatru și încep să mă gândesc la varianta pensionării anticipate. Aș avea mai mult timp pentru mine.”

Pensionarea nu ca abandon, ci ca timp pentru lumină

Dar pentru el, pensionarea nu e abandon, ci retragerea de sub lumina reflectoarelor pentru a căuta o lumină mai bună: aia de la răsăritul și de la apusul soarelui, lumina aia care te bagă-n boale și te face, privindu-i fotografiile, să te întrebi dacă asta e adevărat sau doar se preface.

„Fotografii știu că există acel «blue hour», când lumina este blândă, iar pământul respiră prin ceață. Este la o oră după răsărit și cu o oră înainte de apus. Atunci faci cele mai bune fotografii.”

„În fiecare fotografie surprind o fărâmă din opera Lui. Prefer cadre care să nu fie încărcate, astfel încât ochiul să se poată așeza și să se odihnească. De aceea am ales fotografia de peisaj.”

„Avea doar un colț de pâine dar nu ne-a lăsat să plecăm cu mâna goală”

Întâlnirea cu nana Armina din Fundătura Ponorului l-a marcat iremediabil:

„Eram cocoțat pe o stâncă și am văzut în vale un pom umblător. Avea vreo 3–4 metri și se mișca. Am realizat că dedesubt se afla o fărâmă de femeie, care la acea vreme avea 80 de ani și căra pomul pentru lemn de foc. Când l-a lepădat, a continuat să trudească pe lângă casă, la oi și în grădină.”

A fost un moment care l-a transformat din fotograf în simplu spectator, întrucât, absorbit de peisaj, nu a putut face nici măcar o poză.

„Am descoperit oameni cu adevărat puri, departe de orașul care le pervertește sufletul și felul de a trăi. Nu demult, am intrat într-o casă din chirpici, locuită de o femeie în vârstă, uitată de lume. Avea doar un colț de pâine uscată pe masă, însă, din toată sărăcia ei, nu ne-a lăsat să plecăm cu mâna goală și a mers la cuibar după ouă sau în cămară după dulceață.”

„Ține-l tu, ăștia încă mint poporul cu televizorul”

De pervertirea modernă a minții fuge și Jeno.

În urmă cu 13 ani a renunțat la televizor.

„I l-am dat cadou fierarului din Chirpăr. I-am zis: Ține-l tu, ăștia încă mint poporul cu televizorul.”

Chiar dacă Fundătura Ponorului îi este dragă, Valea Hârtibaciului reușește să-i ocupe multe ore la răsărit și la apus.

„Toate satele zonei se profilează pe Munții Făgăraș, ceea ce este absolut extraordinar. Mergeți în Țichindeal, în Nocrich sau în Hosman. Oriunde veți găsi cadre minunate. Mulți caută locuri exotice aiurea, în lumea largă. Am umblat eu mult, însă locuri mai potrivite pentru fotografiat ca în România nu am găsit.”

Nu există, dar există

Sunt destui care cred că Jeno Major nu există, că este doar o plăsmuire a internetului.

„Au venit oameni să mă cunoască, să se convingă că exist cu adevărat. Unii m-au însoțit în ture foto, convinși că vin la punct ochit, punct lovit. Fotografia este despre sculatul cu noaptea în cap, despre perseverență și răbdare. Dacă nu le ai, nu te apuci.”

Jeno Major nu are copii și știe că nu va putea lăsa cuiva moștenire rodul muncii sale.

N-o avea el copii, dar ave zeci de mii de urmăritori pe paginile de socializare care n-au venit aiurea-n tramvai, ci pentru coclaurii trimiși în poză – irealul și realul în aceeași imagine – cum este posibil?

ADN de ungur, dar mai român ca românii

„Nu mai trimit fotografii la concursuri internaționale, pentru că fiecare imagine înscrisă costă 20–30 de euro. Mai bine bag benzină de banii ăștia. În plus, am diplome, medalii și cupe care trebuie șterse de praf.”

Jeno Major se asigură că va lăsa moștenire imaginea unei lumi pe cale de dispariție. Crede că în următorii 10–20 de ani nimeni nu se va mai încumeta să locuiască în creierii munților sau în văi adânci, departe de ceea ce noi, ceilalți, numim civilizație.

Crede că atunci vor fi pierit și ultimii oameni care își mai împart bruma de hrană cu necunoscutul ce le trece pragul, întorcându-i salutul de bun găsit cu câteva merinde așternute pe masa veche din lemn.

Jeno Major este un sibian din tată maghiar și mamă săsoaică, însă iubirea pentru oamenii și locurile în care s-a născut îl fac mai român decât mulți care arborează tricolorul la rever.