Cum devine Ucraina noul lider al coalițiilor de securitate din Europa de Est

În 2026, alinierile din Europa de Est nu mai sunt determinate de diplomație formală sau acorduri simbolice la Bruxelles. Ele sunt determinate de sisteme reale de descurajare a Rusiei, care nu sunt construite pe „arhitectura de securitate post-Război Rece”, ci pe experiența practică a războiului, testarea modelelor de apărare și crearea de noi formate regionale. Ucraina a încetat să mai fie un „obiect” al politicii de securitate – a devenit producătorul sistemic al acesteia, notează o analiză recentă în presa ucraineană.

Ceea ce în 2021 păreau a fi formate de gesturi diplomatice s-a transformat în 2026 în adevărate alianțe – Triunghiul Lublin , alianța Ucraina-Polonia-Regatul Unit , blocul scandinav bazat pe parteneriat de apărare cu Suedia, Norvegia și Danemarca, rețeaua de proiecte energetice cu România și statele riverane Mării Negre. În aceste inițiative, nu a existat loc pentru teorie. Ele au fost construite pe baza unei solicitări specifice: cum să prevină revanșa Rusiei, cum să garanteze apărarea flancului estic al NATO până când UE va reuși să își adapteze propria infrastructură de apărare.

Pentru Kiev, aceasta înseamnă o schimbare în natura diplomației. Moscova nu mai definește agenda regională. Europa nu răspunde amenințărilor sale, ci modelului de securitate ucrainean. Și de aceea Ucraina devine un nou centru de coordonare  – pentru că nu teoretizează, ci oferă soluții gata făcute care și-au dovedit deja eficacitatea în război.

Ucraina, principalul producător de modele reale de descurajare a Rusiei

În trei ani de război, Ucraina a creat un set de soluții pe care nicio țară din UE nu le are. Nu este vorba de tehnologii, ci de logica practică a descurajării. Modelul european clasic de apărare este bazat pe sedii centrale, planificare prin intermediul instituțiilor și coordonare la nivel de ministere. Modelul ucrainean este rapid, adaptabil, testarea conceptelor pe câmpul de luptă, integrarea sectorului civil în economia apărării, soluții autonome în drone, apărare aeriană, război electronic, protecție cibernetică și lovituri cu rachete la mare adâncime.

Și tocmai acest lucru face din Kiev centrul coalițiilor de securitate. Țările care simt amenințarea din partea Rusiei nu prin rapoarte analitice, ci prin geografie, văd că Ucraina are tehnologii și experiență care pot fi extinse. Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Finlanda, Norvegia și Suedia își construiesc politica în jurul unui principiu simplu: cine a descurajat Rusia în cel mai rău moment știe cum să o descurajeze și mai mult.

Triunghiul Lublin, care în perioada 2020–2021 arăta ca o platformă regională simbolică, a devenit un bloc militar-politic funcțional. Polonia a primit rolul unui nod cheie de tranzit, statele baltice – flancul estic cu responsabilitatea principală pentru istmul Suwałki, iar Ucraina – centrul militar care asigură o descurajare reală a Rusiei pe frontul de est. În acest model, nu există actori secundari: toate elementele sunt interdependente.

Alianța Ucraina-Polonia-Regatul Unit a devenit primul acord european în care logica securității este construită fără medierea Bruxelles-ului. Aceasta este o schimbare de principiu. Londra a văzut în Kiev nu o țară care are nevoie de ajutor, ci un partener care asigură interesul britanic: să prevină dominația Rusiei pe continentul european.  Varșovia nu este doar un aliat al Ucrainei, ci o țară care înțelege că încercuirea strategică a regiunii baltice este imposibilă fără Ucraina.

Formatul scandinav a apărut dintr-un calcul diferit.  Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda au bani, producție de apărare, corporații tehnologice și voință politică pentru inovații.  Au văzut cum Ucraina a creat în doi ani ceea ce UE a încercat să construiască timp de zece ani: o industrie a dronelor, sisteme moderne de război electronic, un nou model de integrare a apărării aeriene și a infrastructurii civile. Pentru ei, parteneriatul cu Kievul nu este un ajutor pentru cei slabi, ci dobândirea de experiență practică a războiului viitor.

Și de aceea Ucraina, în aceste coaliții, devine lider nu datorită diplomației, ci datorită experienței practice. Războiul a transformat Kievul în singura țară din Europa care poate explica cum să descurajeze Rusia eficient, nu ritualic.

De ce este Kievul capabil în mod special să coordoneze inițiativele de securitate regională
Țările din Europa Centrală și de Nord au încredere în Kiev dintr-un motiv neplăcut pentru unele capitale ale Europei Occidentale: Ucraina a plătit cel mai mare preț pentru securitatea continentului. Conferințe pot avea loc la München, documente strategice pot fi redactate la Paris sau Bruxelles, dar la Kiev a avut loc adevărata descurajare a Rusiei, nu prin declarații, ci prin acțiuni militare.

Acest lucru a creat o nouă ierarhie a încrederii. Când Ucraina vorbește despre ce este o ofensivă rusească reală, cum funcționează strategia rusească, cum folosește Moscova amenințările nucleare sau șantajul energetic, este crezută nu pentru că este o „victimă”, ci pentru că este o parte care a câștigat zeci de runde cheie de război fără nicio garanție din partea NATO.

Al doilea factor este absența idealismului geopolitic.  Ucraina nu oferă „unitate”; oferă un model în care fiecare stat are propria responsabilitate în descurajarea Rusiei. Acest lucru este complet opus conceptului liberal de după 1991, când securitatea Europei a fost delegată NATO și Statelor Unite. În noul format, fiecare țară are propria secțiune de lucru: Polonia – scutul terestru, Țările Baltice – flancul aerian, România – direcția Mării Negre, Scandinavia – coridorul arctic, Ucraina – frontul.

Al treilea factor este leadershipul tehnologic. Paradoxul războiului este că Ucraina a creat un arsenal de tehnologii care depășește modelele instituționale europene.Țările nu au timp pentru cicluri clasice de achiziții sau standardizări lungi. Acest lucru creează un avantaj, Ucraina nu teoretizează despre războiul viitor; îl poartă. Drone cu rază lungă de acțiune, atacuri la mare distanță asupra centrelor logistice rusești, automatizarea în masă a managementului luptei, războiul electronic împotriva rețelelor radio rusești – acestea sunt practici specifice care sunt interesante pentru toți actorii regionali.

Al patrulea factor este politic. Ucraina nu se teme să numească Rusia ceea ce este: un stat revanșard gata să lupte timp de decenii. Ceea ce la Bruxelles se numește „amenințări hibride”, la Kiev este descris ca mecanisme specifice de influență. Drept urmare, Ucraina nu oferă teorie, ci scenarii. Și pentru scenarii se plătesc bani, în jurul scenariilor se construiesc coaliții, nu în jurul declarațiilor.

Cum schimbă noul rol de securitate al Ucrainei pozițiile sale în diplomația globală

Alianțele regionale din 2026 au rupt vechea logică a diplomației, în care Ucraina era o țară intermediară între UE și Rusia. Astăzi, Kievul a încetat să mai fie un „destinatar al ajutorului” și a devenit un „nod de soluții”. Acest lucru îi schimbă ponderea în negocierile globale.

În primul rând, Ucraina a câștigat dreptul de a defini termenii păcii viitoare. Nu pentru că este susținută de Occident, ci pentru că, fără acordul Ucrainei, niciun format cu Rusia nu are sens. Europa și-a dat seama: fără o descurajare reală, Moscova va folosi orice pauză pentru a reveni. Și acest lucru face ca poziția Kievului să fie centrală în negocieri, chiar dacă formal discuția este condusă de marile puteri.

În al doilea rând, Ucraina a devenit centrul transferului de tehnologii de securitate. Țările care vor să fie protejate nu vin la Paris sau Berlin pentru concepte, ci la Kiev pentru soluții reale. Dacă acest lucru continuă, Europa va dobândi un nou tip de conducere, nu politică și nici economică, ci tehnică. Iar Ucraina va deveni principalul purtător al acestor soluții.

În al treilea rând, rolul Ucrainei de coordonator al coalițiilor de securitate schimbă echilibrul puterii în Uniunea Europeană. Țările din Europa Centrală și de Nord creează un bloc de facto în care Kievul este centrul logic. Pentru Europa de Vest, aceasta înseamnă pierderea monopolului asupra politicii strategice. Pozițiile Berlinului și Parisului nu mai determină automat agenda. Dacă Ucraina oferă un scenariu de descurajare și acesta funcționează, devine decizia politică.

Pentru Rusia, aceasta înseamnă o înfrângere sistemică. A pierdut controlul asupra coridorului estic al Europei, nu a reușit să spargă apărarea Ucrainei și acum este obligată să vadă cum Kievul își formează un sistem de descurajare a propriei agresiuni pe întreg continentul. Ceea ce a fost odată considerat o „zonă tampon” a devenit un post de comandă al securității regionale.