SAFE, programul MLI și miza economică a modernizării apărării României

Din ce în ce mai mult, dezbaterea privind acest program nu se mai limitează doar la capabilitatea militară. Ea se extinde către o întrebare mai amplă: cât din valoarea generată de contractele de apărare finanțate prin instrumentul Uniunii Europene Security Action for Europe (SAFE) va rămâne în economia românească. Această întrebare devine centrală pentru decizia strategică pe care România trebuie să o ia în privința structurii programului MLI.

SAFE: finanțare atractivă, dar tot datorie

SAFE oferă statelor membre UE acces la condiții de finanțare favorabile pentru achiziții comune de apărare. Totuși, spre deosebire de alte instrumente europene, SAFE se bazează pe împrumuturi, nu pe granturi. Această realitate financiară începe să influențeze dezbaterea politică din România.

Liderul PSD Sorin Grindeanu a subliniat recent dimensiunea fiscală a programului: „Acei bani vor fi dați înapoi de români, de toți românii. Și atunci e nevoie de o transparență mai mare.” Observația sa evidențiază o caracteristică structurală a instrumentului SAFE: deși reduce costurile de finanțare și încurajează achizițiile comune, povara financiară rămâne în final la nivelul bugetelor naționale.

Grindeanu a mai arătat că transparența privind destinația fondurilor este încă inegală. „Dacă pe aproximativ 4 miliarde de euro știm ce se întâmplă, pentru că se construiesc autostrăzile de la Pașcani la Siret și de la Pașcani la Ungheni, pentru celelalte 11–12 miliarde cam nu știm ce se întâmplă.”

Dincolo de transparență, liderul PSD a formulat problema și în termeni economici: „Eu vreau să văd că acei bani intră în economia românească, că se vor crea locuri de muncă, se vor dezvolta facilități, uzine.”

Deși declarațiile au fost făcute într-un context economic mai larg, argumentul se aplică direct programelor de achiziții de apărare finanțate prin SAFE, inclusiv programului MLI.

Întrebarea-cheie: unde rămâne valoarea economică?

Subiectul a fost dezbătut recent și de către specialiștii din domeniu. Decidenți politici și reprezentanți ai industriei au analizat impactul economic al modernizării apărării.

Principala preocupare a fost exprimată de Nicoleta Pauliuc, președinta Comisiei pentru Apărare din Senat: „Știm ce cumpărăm. Ceea ce nu știm este câți bani din aceste contracte rămân efectiv în România, nu ca promisiune, ci ca angajament contractual măsurabil.”

Ea a formulat problema în termeni economici concreți: „Din fiecare euro contractat, câți cenți ajung într-o fabrică românească, la un inginer român, la un furnizor român? Puneți cifrele pe masă: câte locuri de muncă înalt calificate generează fiecare contract?”

Această întrebare este deosebit de relevantă pentru programul MLI, care ar putea ajunge la câteva miliarde de euro și are potențialul de a influența structura industriei românești de apărare pentru decenii.

Limitele regulii de producție europeană

Conform regulilor SAFE, cel puțin 65% din valoarea contractelor trebuie produsă în Uniunea Europeană. Totuși, această cerință nu garantează participarea industrială a României.

Pauliuc a subliniat că regula avantajează în primul rând companiile care fac deja parte din ecosistemul industrial european. „Rheinmetall este în Europa. Airbus este în Europa. Leonardo este în Europa. Toate sunt eligibile în baza pragului de 65%.” În practică, acest lucru înseamnă că producția ar putea rămâne concentrată în țări cu baze industriale de apărare deja consolidate, precum Germania, Franța, Italia sau Spania. Pentru România, implicația este clară: participarea industrială locală va depinde mai ales de strategia de negociere, nu de garanții regulatorii.

Stabilitate financiară și întoarcere industrială

Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a legat această dezbatere de stabilitatea macroeconomică. „Nu există stabilitate financiară sau securitate fără securitate militară națională, regională și europeană.”

În același timp, el a subliniat că impactul fiscal al SAFE depinde de modul în care fondurile se întorc în economie. Dacă împrumuturile pentru apărare se transformă în contracte industriale interne, efectul multiplicator economic poate compensa parțial costul fiscal. Dacă nu, România ar putea ajunge să suporte o datorie publică mai mare fără o extindere corespunzătoare a bazei sale industriale. Această dinamică este deosebit de relevantă pentru programe mari de achiziții precum MLI.

Capacitatea de negociere devine decisivă

Un alt punct important ridicat în dezbatere privește strategia de negociere a statului. Fostul ministru al Apărării Ioan Mircea Pașcu a susținut că România ar trebui să abordeze achizițiile de apărare prin ceea ce a numit „negocieri patriotice”, îndemnând oficialii să evite „atitudinile de tip vasal” care ar fi caracterizat unele negocieri din trecut.

În același sens, Radu Ștefan Oprea, secretar general al Guvernului, a clarificat că regulile SAFE nu interzic cooperarea industrială sau transferul de tehnologie. Potrivit acestuia, nivelul implicării industriale interne depinde în mare măsură de modul în care fiecare stat membru negociază contractele.

Polonia a fost menționată ca exemplu de stat care a reușit constant să obțină participare industrială în programele sale majore de apărare. Decizia strategică din spatele programului MLI. În acest context, viitorul program MLI reprezintă mai mult decât o simplă achiziție militară. Este, în esență, o alegere strategică industrială. Un scenariu ar presupune utilizarea programului pentru reconstrucția unei părți a ecosistemului industrial de apărare din România, prin producție locală, integrare și activități de mentenanță pe termen lung.

Unii ofertanți au sugerat deja posibilitatea unor niveluri de localizare apropiate de 80%, ceea ce ar putea genera mii de locuri de muncă industriale înalt calificate și ar integra companii românești în lanțurile de aprovizionare europene. Scenariul alternativ ar însemna ca România să îndeplinească cerința SAFE privind producția europeană, dar cea mai mare parte a valorii industriale să rămână în alte state ale Uniunii Europene. În acest caz, România ar obține capabilitatea militară necesară, dar fără a reconstrui în mod semnificativ baza industrială de apărare.