Eliza Ene Corbeanu: Transilvania va fi întotdeauna România

Privită sentimental, Transilvania e a noastră, privită istoric, e o succesiune de stăpâniri, analizată din perspectiva dreptului internațional, e un dosar voluminos, complicat pentru unii, clar pentru alții, rescris de imperii, consfințit prin tratate, contestat prin arbitraje și închis juridic abia după al Doilea Război Mondial, dar Transilvania e tot a noastră.

Înainte de epoca tratatelor moderne, Transilvania a fost un teritoriu aflat mereu între centre de putere, un spațiu inter-imperial de frontieră și de tranziție.

În Antichitate, acest spațiu era locuit de daci, organizați în structuri proprii, iar după cucerirea romană din anul 106 a fost integrat în Imperiul Roman. Această etapă a lăsat o amprentă esențială, romanizarea, care va sta la baza formării populației românești.

În secolele care au urmat, Transilvania a fost un spațiu de trecere și de așezare, peste care au trecut diferite populații migratoare, însă populația locală nu a dispărut, ci s-a adaptat, păstrându-și organizarea și continuându-și existența.

Maghiarii au ajuns în această parte a Europei la sfârșitul secolului al IX-lea, dar Transilvania nu i-a așteptat ca un teritoriu fără trecut, ci i-a întâmpinat ca un spațiu deja locuit de oameni care își aveau rădăcinile acolo.

În Evul Mediu, Transilvania a făcut parte din Regatul Maghiar, având statut de voievodat, ceea ce însemna că se afla în sfera politică a coroanei ungare, chiar dacă își păstra o organizare distinctă.

După înfrângerea de la Mohács, din 1526, vechea ordine a regatului ungar a început să se destrame, iar soarta Transilvaniei a intrat într-o nouă logică de putere.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Transilvania va fi întotdeauna România

Din perspectiva dreptului internațional al vremii, momentul decisiv vine după 1541, când Transilvania nu mai apare ca o bucățică a vechiului regat, ci ca Principat aflat sub suzeranitatea Înaltei Porți.

Cu alte cuvinte, statutul ei juridico-politic se schimbă: Transilvania își păstrează instituții proprii și o anumită autonomie, dar intră în sfera de autoritate a Imperiului Otoman, însă, locul ei în Europa nu mai este acela al unui voievodat legat de Ungaria medievală, ci al unui principat prins între puteri, obligat să supraviețuiască  sub puterea  unei suveranități limitate.

După ce puterea otomană a început să slăbească, iar austriecii au ocupat Transilvania începând din 1685, statutul politic al Transilvaniei s-a schimbat din nou. Diploma Leopoldină din 1691 a pus Transilvania sub autoritatea habsburgică, iar Tratatul de la Karlowitz din 1699 a confirmat-o în planul raporturilor internaționale ale epocii.

În 1848, în toiul revoluției maghiare, s-a încercat alipirea Transilvaniei la Ungaria, iar hotărârea Dietei de la Cluj din mai acel an a dat expresie acelei voințe politice.

Numai că înfrângerea revoluției maghiare  din 1848-1849 a împiedicat consolidarea dorinței maghiare, iar Transilvania a rămas, pentru încă două decenii, în interiorul Imperiului Habsburgic.

În 1867, prin reorganizarea dualistă a Imperiului, s-a creat noul cadru statal al Austro-Ungariei, iar Transilvania a fost încorporată în Ungaria, statut menținut până în anul 1918, însă această apartenență nu a șters adevărul istoric- populația majoritară românească a continuat lupta pentru recâștigarea apartenenței la națiunea română.

De aceea, pentru România, chestiunea Transilvaniei reprezenta o problemă de recunoaștere internațională a unei provincii românești ținută captivă într-un cadru politic care nu îi exprima adevărata identitate.

Aici intră în scenă tratatele secrete și, odată cu ele, povestea Transilvaniei capătă aerul unui dosar ascuns și misterios, pentru că, în culisele diplomației internaționale, se creau alianțe și se făceau promisiuni care aveau să decidă soarta acelei bucăți de Românie.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Transilvania va fi întotdeauna România

Tratatul secret din iulie 1892 dintre România și Austro-Ungaria, urmat de prelungirile succesive până în februarie 1913, arată cât de strâns era prinsă România de Austro-Ungaria, printr-o rețea diplomatică discretă, dar apăsătoare.

Dar în vara anului 1916, dosarul Transilvaniei iese din umbră. Cunoscând intenția guvernului român de a intra în război de partea Antantei, în iulie 1916, la Pless-Silezia, se încheie o convenție militară secretă austro-germano-bulgară, care conținea un plan de atac împotriva României.

Câteva săptămâni mai târziu, în august 1916, la București, România semnează Tratatul de alianță cu Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, intrând într-un alt cadru internațional, care prevedea  că, la sfârșitul războiului, ne vom primi Transilvania înapoi, cu condiția ca România să nu încheie pace separată.

Numai că aliații nu au ajutat România așa cum promiseseră și am rămas aproape singuri în fața atacului Puterilor Centrale; armata română a rezistat la Mărășești, Mărăști și Oituz, dar situația devenea foarte grea.

În aceste condiții, România a fost silită să semneze armistițiul de la Focșani în noiembrie- decembrie 1917. Pierdeam…

La 7 mai 1918 s-a semnat Tratatul de pace de la București cu Puterile Centrale și, tot ceea ce sperasem să obținem prin intrarea în război, inclusiv Transilvania, se năruia.

Din perspectiva dreptului internațional, acesta este un punct foarte important pentru că România intrase în război bazându-se pe un tratat care îi promitea Transilvania, dar evoluția militară a împins-o spre armistițiu și o pace separată.

Pentru o vreme, dosarul Transilvaniei părea pierdut, însă, în toamna lui 1918, istoria a întors brusc foaia și, imperiile care păruseră de neclintit,  au început să se prăbușească.

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia declară unirea Transilvaniei cu România, moment decisiv din punct de vedere juridic, dar nu suficient în plan internațional.

Alba Iulia a contat enorm, pentru că oferea României ceea ce niciun tratat secret nu-i putea oferi- baza politică și națională a revendicării.

Au urmat tratatele de pace, de la Saint-Germain, Neuilly, Trianon și Sévres, unele dintre ele limitând, însă,  „dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, pentru că pacea de după Primul Război Mondial a fost construită pe logica învingătorilor și pe reașezarea strategică a Europei.

În cazul Transilvaniei, documentul cel mai important rămâne Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, prin care Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat, articolul  27 descriind fără echivoc frontiera româno-ungară.

Așadar, punctul forte al României nu este numai apartenența istorică a Transilvaniei, ci și triplul lanț juridic format din promisiunea de alianță din 1916, voința politică exprimată la Alba Iulia în 1918 și consacrarea internațională de la Trianon în 1920.

Pentru România, Trianonul a însemnat reparația unei nedreptăți și legalizarea internațională a unirii, însă, pentru maghiari, a fost considerat o amputare, un tratat impus, un verdict al învingătorilor, iar ideea revizuirii granițelor a rămas prezentă în viața politică interbelică.

Pe acest fond tensionat ne aflăm în anul 1940, când  Europa era deja în plin război, iar echilibrul de putere se schimbase radical în favoarea Germaniei și Italiei.

Profitând de acest context, Ungaria a reluat problema Transilvaniei, iar la 30 august 1940, Germania și Italia au intervenit și au impus ceea ce a fost numit Arbitrajul de la Viena, o decizie prin care partea de nord a Transilvaniei a fost cedată Ungariei.

Din perspectivă juridică, actul a fost prezentat ca un arbitraj, dar contextul politic în care a fost luat, ne arată că România nu a negociat de pe poziții egale și nu a avut libertatea reală de a refuza.

Practic, ceea ce fusese stabilit și recunoscut internațional la Trianon a fost modificat temporar sub presiunea unei noi ordini de putere, create de statele Axei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Raportat la  dreptul internațional, Viena 1940 nu poate fi redusă nici la formula românească a unei simple constrângeri fără relevanță juridică, nici la formula maghiară a unui arbitraj definitiv și legitim.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Transilvania va fi întotdeauna România

În realitate, a fost o decizie politică lipsită de durabilitate, fiind dependentă de ordinea de război creată de Germania nazistă și Italia fascistă, fapt care și explică de ce a produs efecte imediate, dar n-a putut deveni fundament stabil al noii frontiere.

În cuvinte mai simple – Arbitrajul de la Viena, prin care ciuntiseră un pământ românesc, a funcționat cât au funcționat și cei care l-au impus, iar când forța Axei a dispărut, pretenția Ungariei de paternitate asupra nordului Transilvaniei s-a risipit.

Și am ajuns la ultima mare piesă a dosarului: Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947, prin care decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de acest tratat, negociat în cadrul Conferinței de Pace din 1946-1947.

După intermezzo-ul din 1940, ordinea juridică europeană postbelică a revenit la soluția din 1920, iar din acel moment, pentru dreptul internațional, dosarul este închis în favoarea României.