Eliza Ene Corbeanu: Cu Mercosur în farfurie

Mi-a pus mamaie în farfurie un pui din Paraguay și a așteptat câteva minute cu lingura în aer, să vadă când încep să vorbesc spaniola.

În spatele acestui gest aparent amuzant, stă, de fapt, o construcție juridică sofisticată și contestată, numită Acordul dintre Uniunea Europeană și Mercosur, un acord care reglementează schimburi comerciale și debalansează echilibrele  economice între cele două continente.

Mercosur, această piață comună sud-americană formată din Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay,  este un bloc agricol cu o capacitate de export uriașă,  în domenii sensibile pentru Europa, precum carnea, soia sau zahărul.

Din punct de vedere juridic, Acordul de asociere, negociat timp de peste două decenii, își are fundamentul în articolul 217 din tratatul european, ceea ce îl transformă  într-o formă de relație privilegiată, astfel că, cel puțin formal, se încadrează în competențele Uniunii și respectă mecanismele dreptului internațional.

Dar haideți să trecem dincolo de această legalitate, pentru că, ceea ce contează cu adevărat, este cum funcționează el în realitate, ce efecte produce și mai ales ce tip de obligații creează.

Acordul are o componentă politică și una comercială, iar cea din urmă ține de competența exclusivă a Uniunii Europene, putând fi aplicată provizoriu, fără a mai aștepta ratificarea completă de către toate statele membre, iar efectul ei este mult mai rapid, pentru că liberalizarea comerțului are loc mai înainte ca toate garanțiile politice și juridice să fie consolidate prin controlul parlamentar specific ratificării.

Dacă veți avea curiozitatea să citiți Acordul, veți observa o diferență de regim juridic evident, în sensul că, obligațiile comerciale sunt clare și însoțite de mecanisme de aplicare, dar și de sancțiuni specifice.

Această rigoare lipsește, însă, când e vorba despre obligațiile privind mediul, clima și drepturile sociale, formulările fiind generale și vitregite de instrumente de constrângere eficiente; mai concret, respectarea acestor obligații  depinde „în mare măsură de bunăvoința politică a părților”, formulare, de altfel, elegantă, dar fără forță juridică.

Departe de a fi considerată o activistă fanatică de mediu, nu pot să nu remarc faptul că Acordul nu consideră protecția mediului sau a climei ca fiind elemente esențiale, astfel încât, orice încălcare a normelor de protecție să permită suspendarea Acordului, cum se întâmplă în cazul drepturilor omului și nerespectării statului de drept, de exemplu.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cu Mercosur în farfurie

În încercarea de a răspunde criticilor, Comisia Europeană a redactat un document separat, numit Instrument comun, care însoțește Acordul și încearcă să ofere o interpretare mai clară a unor prevederi, mai ales în domeniul mediului și al dezvoltării durabile, fără a face, însă, parte din tratatul propriu-zis.

În dreptul internațional al tratatelor, astfel de documente sunt recunoscute doar ca elemente de interpretare, în sensul Convenției de la Viena, ceea ce înseamnă că ele pot explica textul acordului, dar nu îl pot rescrie sau introduce obligații noi.

Dincolo de bariera termenilor juridici, ce trebuie să știți este faptul că acest document detaliază obligațiile legate de climă și mediu, vorbind despre respectarea Acordului de la Paris, despre obligația de a transmite și actualiza planuri naționale privind emisiile de gaze, despre combaterea defrișărilor, însă, toate aceste precizări nu schimbă natura juridică a obligațiilor, câtă vreme nu au fost prevăzute în această formă în Acord și nu sunt însoțite de un mecanism de sancționare.

Problema apare din felul în care se suprapun regulile interne ale Uniunii Europene și cele din acordul comercial, pentru că un fermier din România nu poate folosi substanțe care sunt interzise la nivel european, are limite clare privind antibioticele, trebuie să respecte norme de bunăstare a animalelor și să asigure trasabilitatea produsului, adică să poată demonstra în orice moment de unde provine și cum a fost obținut.

În același timp, Acordul stabilește că produsele din Mercosur pot intra pe piața europeană dacă respectă regulile de siguranță la import, de exemplu, controale sanitare și fitosanitare, dar nu obligă statele sud-americane să aplice aceleași reguli de producție ca în Uniunea Europeană.

Din punct de vedere juridic, acest lucru este permis, pentru că acordurile comerciale nu necesită uniformizarea completă a legislațiilor interne.

Mai mult, Acordul prevede eliminarea taxelor vamale și stabilirea unor contingente pentru produse sensibile, cum este carnea de vită, adică vor intra cantități mari de produse la taxe reduse sau chiar fără taxe, accentuând diferența de cost dintre producătorii europeni și cei din Mercosur, în defavoarea celor dintâi.

În aceste condiții, cum ar putea producătorii locali, care suportă costuri mai mari din cauza regulilor stricte, să nu fie presați de scăderea prețurilor, de reducerea câștigurilor și, în timp, chiar de ieșirea de pe piață, cu riscul ca dependența de importuri să crească accentuat?

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cu Mercosur în farfurie

Nu este de mirare că opoziția față de acest acord vine chiar din interiorul Uniunii Europene, în condițiile în care state precum Franța, Italia, Polonia, Austria, Olanda sau Irlanda au semnalat riscurile pentru agricultură și concurență, creând un dezechilibru real între producători, chiar dacă, din punct de vedere formal, cadrul legal este respectat.

O chestiune mai puțin discutată în spațiul public este aceea că Acordul nu vizează doar agricultura, ci și accesul la resurse strategice, cum sunt materiile prime esențiale pentru industrie, inclusiv litiul, ceea ce explică de ce Uniunea Europeană împinge acordul înainte chiar și în condițiile opoziției interne.

Simplificând, agricultura devine moneda de schimb pentru obiectivele industriale și geopolitice ale Uniunii Europene, iar produsele agroalimentare ieftine vor fi prețul plătit pentru accesul la resursele de care Europa are nevoie.

La fel de puțin discutat este faptul că mecanismele de protecție invocate pentru a liniști temerile nu funcționează în timp real, ci doar după ce piața este deja afectată, pentru că așa-numitele clauze de salvgardare pot fi activate doar în urma unor proceduri complicate și anchete privind perturbarea pieței, ceea ce înseamnă luni sau chiar ani de întârziere.

În aceeași logică, chiar și atunci când aceste mecanisme sunt puse în mișcare, ele nu suspendă automat Acordul, ci doar limitează temporar anumite fluxuri, iar pragurile de intervenție sunt greu de atins, mai ales într-o piață deja volatilă, unde variațiile de preț pot avea multiple cauze.

Întorcându-mă la mamaie și la puiul din Paraguay, de la 1 mai 2026 în farfuriile noastre vor ajunge milioane de tone de carne de vită și  de pasăre la taxe reduse sau chiar fără taxe, în timp ce fermele autohtone se vor reprofila pe creșterea râmelor și a greierilor care cântă a pagubă.