Eliza Ene Corbeanu: Eurovision sau cum arată Europa în paiete

Își face curaj, își spune că anul ăsta va reuși să treacă de spectacolul grotesc de paiete, de calcule regionale și simpatii mai vechi sau mai noi și va ajunge în fața prințului.

Eurovisionul este, în fond, unul dintre cele mai bune basme politice ale continentului, care mistifică adevărul într-o manieră strălucitoare, iar Europa adoră astfel de aranjamente, pentru că își așază idealurile în vitrină, vorbește despre egalitate, solidaritate, diversitate și prietenie între popoare.

Concursul a prins viață la 24 mai 1956, la Lugano, în Elveția, cu doar șapte țări participante: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg și Elveția, iar fiecare țară a trimis două cântece.

În spatele lui se afla EBU, Uniunea Europeană de Radio și Televiziune, fondată în 1950 la Geneva, care, asemenea multor construcții europene, a început ca o soluție practică, dar s-a transformat rapid într-o mică metafizică administrativă.

În 1951, termenul Eurovision apare deja într-un articol al jurnalistului George Campey, desemnând rețeaua de transmisie, nu concursul propriu-zis, iar în  ianuarie 1955, Marcel Bezençon, o figură marcantă în EBU, a aprobat ideea unui concurs inspirat de Sanremo.

A fost, firește, o naivitate frumoasă, pentru că Europa are multe defecte, dar naivitățile ei inaugurale sunt adesea splendide și demne de toată lauda.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Eurovision sau cum arată Europa în paiete

În 1957 se introduc două reguli esențiale, cântecul nu poate depăși trei minute, iar o țară nu are voie să își voteze propriul concurent. Cu alte cuvinte, organizatorii știau că nu poți permite unui stat să se autoevalueze, pentru că va tinde să-și acorde maximul de puncte, fără nicio ezitare.

În 1958 se decide ca țara câștigătoare să găzduiască ediția următoare, iar Italia aduce pe scenă celebrul Nel blu, dipinto di blu, cunoscut apoi în toată lumea drept Volare, cântec care nu câștigă, dar devine mai celebru decât mulți învingători oficiali.

În 1965 Eurovisionul ajunge la peste 150 de milioane de telespectatori, iar în 1968 BBC transmite concursul în culori, regulile încep să se adapteze noilor realități, se discută limba în care trebuie  să se cânte, finala se mută sâmbătă seara, se caută formule de vot, pe scurt, apar mecanismele prin care un lucru simplu să poată fi complicat instituțional.

Apoi vine 1969, anul în care absurdul capătă dimensiuni de basm – Spania, Franța, Olanda și Marea Britanie câștigă simultan concursul, pentru că regulamentul nu se gândise la o asemenea întorsătură. Dar ce poate fi mai european de atât?

Anul următor, Finlanda, Norvegia, Suedia, Portugalia, Austria și Danemarca se retrag din concurs, nemulțumite de procedură.

Anii ’70 schimbă concursul, permițând prezența grupurilor de maxim șase persoane pe scenă, regula limbii naționale e abolită în 1973 și se acceptă backing track-urile, deși vocile live rămân obligatorii.

Era să uit, în 1974, ABBA câștigă pentru Suedia cu melodia Waterloo ! Ce revoluție…

În 1973 intră în scenă Israelul, moment care a dat naștere unei întrebări cu caracter repetitiv: ce caută Israel la Eurovision?

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Eurovision sau cum arată Europa în paiete

Întrebarea e firească, fiindcă oamenii nu și-au pierdut încă obiceiul, aproape reacționar, de a consulta harta. Se uită la Europa, se uită la Israel, apoi își fac un update la atlas, însă, ce să vezi, Israelul tot nu apare întregrat în Europa.

Numai că Eurovisionul nu se orientează geografic, ci după EBU, iar Israel este membru al Uniunii Europene de Radio și Televiziune din 1957 și participă la concurs din 1973, așadar, legitimitatea participării nu e dată de apartenența la continent, ci de apartenența radiodifuzorului la organizație.  Ca o notă de subsol, Marocul a fost concurent la Eurovision în anul 1980, când Israelul nu a participat.

Să mergem mai departe cu poezia și să vorbim despre anul 2015, când Australia este invitată în competiție la aniversarea de 60 de ani a concursului, eveniment care a arătat lumii că Europa este o mare familie, mai ales când invită la nuntă un văr necunoscut, venit de foarte departe, dar despre care cineva important îi șoptește că  „e în regulă, e de-al nostru.”

Dar să nu ne luăm cu vorba, că povestea-i lungă. Între timp, concursul a crescut mai ceva ca Făt Frumos, dezvoltându-și propria aristocrație, așa numita Big Four (formată din Franța, Germania, Spania și Marea Britanie, care primesc acces direct în finală).

Unde au încăput patru, mai intră și al cincilea, astfel că, în 2011, odată cu revenirea Italiei, Big Four devine Big Five, dar să nu le căutăm oamenilor pricină, pentru că, exact ca în Uniunea Europeană, toate statele sunt egale, chiar dacă unele sunt deja la masă, în vreme ce fata bucătăresei trece prin spaima preselecțiilor.

E pură invidie să vorbim despre inechitate, câtă vreme Eurovision este despre muzică și egalitate, chiar dacă marii finanțatori au finala asigurată, pentru că, nu-i așa,  Europa iubește egalitatea.

Da, da, știm, Eurovision este apolitic. Așa ni se repetă în fiecare an și, tot în fiecare an, cineva se ridică și spune exact contrariul: că este atât de politic încât îi mai lipsesc un summit și câteva directive, dar nu este simpatică această insistență?

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Eurovision sau cum arată Europa în paiete

Mai departe cu povestea. Televotul, introdus din 1997 aduce în prim plan diaspora, pentru că  omul votează melodia, desigur, dar votează cu dorul de țară în suflet, votează limba, frustrarea, nostalgia, vecinii.

Dintr-odată au început să se petreacă mici minuni: Grecia și Cipru își descopereau anual talente muzicale reciproce, țările nordice se priveau cu o tandrețe artistică de invidiat, iar fostele republici sovietice, după ani de certuri și mutări, păreau că se regăsesc și își amintesc brusc că au fost o familie.

Numai România nu se are bine cu vecinii, mai ales cu cei pe care îi numim frații noștri. Știți mesajele acelea scrise pe orice cap de pod – Basarabia e România? Ei bine, la Eurovision frații de peste Prut ne-au dat 3 puncte, Ucraina 4 și, pentru câteva minute, în sufletul românesc s-a produs o mică tragedie.

Nu spun că dragostea dintre popoare ar trebui măsurată în puncte, ar fi vulgar, dar trebuie să recunosc că m-a uns pe suflet socoteala noastră balcanică și foarte omenească: noi cu gazul și curentul, cu fraternitatea, voi cu… șapte puncte? Păi ce facem aici?

Dar Eurovision nu e despre politică, desigur că nu. Doamna aceea care intră cu bocancii direct pe scenă, își aruncă haina prin culise și se așază în primul rând nu este politică, este doar o …coincidență.

În 2009, când Georgia a venit cu  melodia We Don’t Wanna Put In, un titlu atât de delicat în mesajul anti-Putin încât și omul care venise doar pentru artificii s-ar fi prins cum stă treaba, nu a fost nimic politic.

În 2016, când Ucraina a câștigat cu 1944, piesa Jamalei despre deportarea tătarilor din Crimeea, fix la momentul când Rusia anexase Crimeea, nu a fost nimic politic. La fel cum nu a fost nimic politic nici în 2022, când, după invadarea Ucrainei, Rusia a fost exclusă din concurs.

Acum sunteți foarte răutăcioși și insinuanți dacă întrebați de ce Rusia a fost exclusă rapid după invazia Ucrainei, iar Israelul rămâne în concurs în plin război în Gaza, pe fondul acuzațiilor internaționale, al protestelor și al presiunii mai multor radiodifuzori europeni? Am să vă ignor galant, cum o face și Eurovisionul.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Eurovision sau cum arată Europa în paiete

De fapt, ce spun eu acolo? Înainte de a vă ignora, îmi voi exprima susținerea pentru Israel. Nu e bine, totuși, să te joci cu lucrurile serioase, mai ales în prezent, când cinci țări (Islanda, Irlanda, Olanda, Spania și Slovenia) s-au retras din concurs, iar eu sunt un om prudent care învață repede că există subiecte la care nu e obligatoriu să ai o părere.

Constat că e mult mai sigur să vorbesc despre fata bucătăresei, România noastră mult iubită. Despre ea încă se poate discuta liniștit și fără riscul de a tulbura echilibrul geopolitic al continentului.

Gurile rele spun că la Eurovision nu câștigă doar cântecul, că marile familii europene dezvoltă uneori tandrețuri reciproce greu de explicat artistic și că Bulgaria a avut, vezi Doamne, un an deosebit de norocos.

Eu nu cred asemenea povești, mi s-au părut întotdeauna exagerări răutăcioase. Noi să fim sănătoși și răbdători, că nu se știe niciodată.