O toamnă muzicală dedicată celebrării wagneriene și enesciene la București

EdițOricum, am rămas încântat de faptul că, pe la alții, încă mai există secțiune culturală în presa mainstream.

Contextul articolului este că, anul acesta, se împlinesc 150 de ani de la prima reprezentare integrală, la Bayreuth, a Inelului Nibelungului de Wagner. Premiera din august 1876 a fost unul dintre acele momente în care îți dai seama ce însemna, în Europa secolului al XIX-lea, să existe cu adevărat o elită politică și culturală.

La Bayreuth au venit, atunci, împăratul Wilhelm I al Germaniei, împăratul Pedro al II-lea al Braziliei, filosoful Friedrich Nietzsche, compozitorii Franz Liszt, Anton Bruckner, Piotr Ilici Ceaikovski, Edvard Grieg, Camille Saint-Saëns și arhitectul Gottfried Semper. Ludwig al II-lea al Bavariei, marele protector al lui Wagner, susținuse proiectul și participase inclusiv la repetiții.

În acele vremuri, politicianul mergea la cultură

Vă puteți imagina astăzi un mare demnitar în funcție asistând la repetițiile unei opere? Întrebarea pare frivolă, dar spune ceva esențial despre raportul dintre putere, cultură și aspirațiile unei societăți. În lumea aceea, cultura nu venea la politician pentru o fotografie. Politicianul se ducea la cultură: uneori chiar la repetiție.

Sigur, nu idealizez aristocrația europeană. Numai că rezultatul istoric al patronajului pe care aceasta l-a exercitat nu poate fi negat. Haydn a avut familia Esterházy. Mozart a trăit într-o lume dominată de comenzi aristocratice și princiare. Beethoven și-a dedicat operele unor arhiduci, prinți, conți și prințese: am scos, pentru a ilustra această argumentație, o listă a sponsorilor acestuia. Wagner, fără sprijinul lui Ludwig al II-lea al Bavariei, cu certitudine nu ar fi putut realiza niciodată proiectul gigantic de la Bayreuth.

Până la urmă, fiecare societate își finanțează propriile aspirații. Pentru păstrarea nealterată a adevărului istoric, voi face o scurtă digresiune, dacă-mi este permisă. Din câte știu eu, singurul politician român contemporan despre care am aflat cu certitudine că a mers la Festivalul de la Bayreuth este Adrian Năstase.

Ion Iliescu, singurul președinte care a participat constant la Festivalul Enescu

Dacă mai știți și alte exemple relevante, chiar vă rog să-mi spuneți. Este aproape singurul – alături de Victor Opaschi, Ionuț Vulpescu și Mircea Geoană – pe care l-am văzut în mod recurent la Festivalul Enescu. O mențiune separată trebuie făcută despre Ion Iliescu: a fost singurul președinte al României cu participare constantă la Festivalul Enescu (în perioada copilăriei și adolescenței mele, motiv pentru care aceasta este singura mențiune indirectă) și consum cultural frecvent (încă din perioada comunistă, Ion Iliescu a fost un consumator fervent de cultură). Singurul ministru al culturii despre care pot spune aceleași lucruri este cel în funcție (András Demeter).

Cu excepția lui Ionuț Vulpescu și András Demeter, n-am văzut în ultimii 10 ani niciun ministru al culturii care să participe recurent la Festivalul Enescu. Și m-am uitat cu maximă atenție: repet, vorbesc din ce am văzut cu ochii mei. Recurent nu înseamnă să asiști la concertul inaugural: asta ca să nu avem vorbe.

În plus, nu pot să nu observ și altceva. Adrian Năstase este și unul dintre foarte puținii politicieni români de după 1989 de pe urma căruia a rămas efectiv ceva în cultura română: Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi. E creația și donația lui personală, chiar dacă nu este singura instituție culturală înființată sub prim-ministeriatul acestuia. Puteți judeca fără menajamente omul politic și epoca lui: sunteți invitații mei de pe acum.

Urmele lui Adrian Năstase în cultură

Dar Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi există. Colecția există. A rămas totuși ceva în urma lui Adrian Năstase în cultura română. De pe urma atâtor oameni ai sistemului care i-au succedat prin cele mai înalte funcții ale statului nu a rămas nimic. Doar praful de pe tobă și un zgomot asurzitor.

M-am gândit la toate acestea și pentru că, în aceste zile, Bucureștiul trăiește într-un foarte frumos context muzical: mă refer la Concursul Internațional George Enescu care este în desfășurare la București. În 2026, George Enescu este celebrat prin două repere importante concomitente: 145 de ani de la nașterea acestuia sunt marcați printr-o ediție a XX-a, aniversară, a Concursului Internațional George Enescu.

Ediția din acest an, specială

Ediția din 2026 este una specială și din perspectivă științifică. Joi, 10 septembrie, de la ora 15.00, în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, voi modera panelul de Istorie socială și sociologie istorică: convergențe epistemologice și tensiuni metodologice. Panelul este organizat în parteneriat cu Artexim, organizatorul Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, în cadrul unei colaborări cu Facultatea de Istorie a Universității din București. Iar lucrul care îmi place foarte mult este că discuția noastră nu se va încheia odată cu ultima intervenție academică. A doua zi, vineri, 11 septembrie, vom merge împreună la Semifinala Secțiunii de Vioară a Concursului Internațional George Enescu 2026.

Mi se pare o continuare minunată. Științele sociale nu se ocupă doar de instituții, structuri și procese. Suntem interesați și de felul în care se formează gusturile, prestigiul, educația culturală, ierarhiile simbolice și raportul dintre elite și societate. De aceea, după câteva ore de reflecție academică, întâlnirea directă cu marea muzică mi se pare o prelungire foarte potrivită a discuției noastre precedente. Le sunt recunoscător Cristinei Uruc, directoarea Artexim, și decanului Facultății de Istorie, Matei Gheboianu, pentru această colaborare, pe care sper să o vedem continuată și în anii următori.

Cum readucem cultura în centrul vieții sociale?

În fond, aici este și una dintre întrebările care mă preocupă constant: cum readucem cultura în centrul vieții sociale fără să o transformăm nici în ornament protocolar, nici într-un produs destinat exclusiv unui public restrâns? Apropo, am văzut zilele trecute, pe pagina talentatului regizor Alexandru Nagy, o veste pe care am preluat-o și care mi-a făcut dimineața mai frumoasă: LaScalaTV a devenit gratuită.

Cu o simplă înregistrare, oricine poate avea acces la opere, balete, concerte, producții recente și spectacole istorice ale celebrului teatru milanez, inclusiv la înregistrări asociate unor nume precum Claudio Abbado sau Riccardo Muti. Iar această deschidere către public este posibilă datorită sprijinului Intesa Sanpaolo. Mi se pare un exemplu splendid de mecenat cultural contemporan din partea acestei prestigioase instituții bancare. Nu mai avem curți princiare sau regale care să finanțeze, din capriciu sau pasiune, un compozitor.

Avem însă companii mari care pot înțelege că o parte a responsabilității lor publice poate lua forma sprijinului pentru cultură. Iar atunci când acest sprijin este inteligent, rezultatul este lărgirea extraordinară a publicului. Sigur că un ecran nu va înlocui niciodată autenticitatea unei seri petrecute în sala de operă: mai ales la Scala. Dar poate crea curiozitate, poate forma gustul și poate aduce marea muzică acolo unde până ieri nu ajungea.

Forma sănătoasă a democratizării culturii

Poate face ca un adolescent dintr-un oraș fără operă să-l descopere pe Verdi, pe Puccini sau pe Wagner și să dorească mai apoi să-i asculte într-o sală adevărată. Aceasta mi se pare că este, de fapt, forma sănătoasă a democratizării culturii: nu să cobori cultura până la desfigurare, ci să faci accesul mai ușor, păstrând standardele.

Iar Bucureștiul are, din fericire, câteva instituții care pot face exact acest lucru în mod natural. Mă refer la Filarmonica George Enescu (care intră, din această toamnă, într-o nouă și mare etapă artistică, odată cu instalarea lui Robert Treviño în funcția de dirijor principal) și la Opera Națională București (care deschide stagiunea, de facto, pe 1 și 3 octombrie 2026, cu Tannhäuser de Wagner, sub bagheta lui Cristian Mandeal). O coincidență aniversară care îmi place foarte mult, căci suntem la 150 de ani de la acel august 1876 în care Wagner își prezenta integral Inelul Nibelungului la Bayreuth.

Tannhäuser avusese premiera în 1845, cu câțiva ani înainte ca Wagner să înceapă aventura monumentală a tetralogiei sale. Vom putea, așadar, asculta la București un Wagner aflat încă în drum spre revoluția artistică pe care avea să o desăvârșească în Inelul Nibelungului: o experiență artistică totală, care cuprinde muzică, poezie, teatru, scenografie și arhitectură, reunite într-o singură experiență. Inclusiv teatrul de la Bayreuth a fost construit în acest scop. Orchestra este ascunsă privirii, iar spectatorul trebuie absorbit total de ceea ce se petrece pe scenă. Wagner anticipa experiența cinematografică cu multe decenii înaintea inventării acestuia de către frații Auguste și Louis Lumière.

Ce loc acordă o societate culturii?

Mi se pare o formă foarte frumoasă prin care Opera Națională București marchează această aniversare la București. Și, dacă mă gândesc bine, toate aceste lucruri despre care am vorbit – Bayreuth, patronajul aristocratic, Concursul Enescu, panelul meu de istorie socială și sociologie istorică din cadrul Congresului Național al Istoricilor Români, La Scala din Milano deschisă gratuit către lume printr-un parteneriat privat și Wagner cântat la Opera Națională București – țin cumva de aceeași întrebare: ce loc acordă o societate culturii?

Nu declarativ sau prin discursuri festive, ci efectiv: prin bani, instituții, educație, acces și participare. În 1876, împărați, regi, mari filosofi, arhitecți și compozitori celebri au venit într-un mic oraș bavarez ca să asculte Wagner. Nu avem nevoie să reconstruim acea lume și nici nu ar fi posibil. Dar cred că avem nevoie să reconstruim ceva din seriozitatea cu care cultura era luată în seamă. Pentru că, până la urmă, istoria nu reține numai cine a avut în mod provizoriu puterea. Reține și ce a făcut cu ea. Restul e zgomot și praf de stele.