Nori negri adunați peste o Românie în derivă. Și ultima linie de apărare nu mai poate rezista mult timp

Haosul e la putere? Continuarea crizei politice mărește consistent probabilitatea apariției unei crize severe în România. De doi ani România se află într-o instabilitate politică continuă, accentuată și persistentă. Pierderea stabilității politice dăunează grav economiei și societății românești. Iar instabilitatea politică este o variabilă importantă luată în considerare de creditori, agenții de rating, instituții europene și partenerii strategici. Adâncirea instabilității politice și slăbirea rezilienței instituționale sunt exemple de manual în atacurile hibride.

Nori negri se adună din toate părțile în economie și societate, iar ”soluția alegerilor anticipate” aduce o acutizare a crizei economice și sociale, nerezolvând în vreun fel ecuația politică. De la creșterea probabilității de a intra în criză de lichiditate până la pierderea totală a relevanței geopolitice, toate sunt costuri grave din punct de vedere economic și social pentru România. Sunt costuri care vor polariza și mai mult societatea, punând povară și mai mare pe cei vulnerabili și pe o clasă mijlocie subțiată. Sunt costuri care vor submina viitorul prin întârzierea relansării economice, aruncând România înapoi cu 10 ani, la periferia UE, la bătaie cu Bulgaria, din nou, pentru ultimul loc în clasamentele legate de convergența reală.

Cu eforturi imense, stabilitatea macroeconomică a fost ținută într-o marjă rezonabilă. Nimeni nu estima că economia și societatea românească vor rezista atâta timp unei furtuni perfecte, alimentată de turbulențele externe record (pandemie, războiul din Ucraina, criza energetică, războiul tarifar și războiul din Orientul Mijlociu) suprapuse dezechilibrelor interne (deficitelor gemene ridicate, producției insuficiente, creșterii scăzute a PIB real, dezindustrializării etc).

Totuși, ultimele evoluții ale indicatorilor macroeconomici și sociali sunt îngrijorătoare, pragurile de sustenabilitate și alarmă cad precum piesele într-un joc de domino. Economia reală suferă. Neîncrederea se amplifică iar tensiunile sociale mocnesc, cu un potențial de explozie ridicat.

Orice om rațional poate reflecta la următoarele.

1. Nu există resurse nelimitate, nici reziliența instituțională nu este una infinită. Orice criză politică prelungită peste un anumit nivel consumă capitalul de stabilitate al unui stat. ”Gardienii” stabilizării macroeconomice BNR, MF, ASF, Consiliul Fiscal și alte instituții strategice au ținut ”cetatea” funcțională, dar energia se epuizează, instrumentele își pierd eficacitatea, resursele de intervenție se împuținează. De 9 luni, algoritmii de avertizare timpurie sună mai puternic decât mesajele de urgență de la ISU, iar mecanismele de stabilizare automată sunt din ce în ce mai greoaie. Instabilitatea politică este o variabilă cu potențial de multiplicare în efecte negative mari în economie și societate. Și trebuie să ai un grad mare de naivitate să nu vezi că și ultima linie de apărare a stabilității macro începe să cedeze sub presiunea unei crize politice interminabile. De fapt, trebuie să ai un grad mare de ignoranță să crezi că în orice țară din lumea asta, fie ea dezvoltată sau emergentă, instituțiile strategice din economie pot amortiza șocurile și pot substitui la nesfârșit o cultură politică și o guvernare instabile și nepredictibile. Nicio societate, oricât de matură instituțional ar fi, nu rezistă la nesfârșit unui ”asediu” din interior (mai mult, în condițiile în care incertitudinile la exterior sunt imense).

2. Instrumentele și mecanismele de stabilizare își pierd eficiența, are loc ”legarea mâinilor decidenților de politici” din cauza adâncirii crizei politice. Cvasi majoritatea indicatorilor de avertizare timpurie se prezintă din ce în ce mai rău, de la indicatorii care arată vulnerabilitatea externă (adecvarea rezervelor internaționale, acoperirea deficitului de cont curent prin active negeneratoare de datorie externă, dinamica și structura ISD etc) până la cei care reliefează vulnerabilitatea internă (deteriorarea potențialului economic, reducerea nesustenabilă a deficitului – vezi amplitudinea facturilor și plăților consistente amânate și a gapului de finanțare, reducerea bufferelor, căderea puternică a competitivității economiei din cauza prețului la energie, dezindustrializarea accentuată și pierderea capitalului uman din industrie, slaba prioritizare a sprijinului pentru acces echitabil la educație, sănătate și cultură, lipsa unei strategii privind tranziția către motoarele creșterii economice endogene etc). Toate acestea pe fundalul unui mediu macroeconomic extern incert (a se vedea recordurile privind costurile istorice de finanțare în țări dezvoltate, precum și persistența deficitelor ridicate și a datoriilor nesustenabile). Stresul social se amplifică peste nivelul prag de alertă, pe fondul polarizării accentuate de măsurile de austeritate din ultimul an, așezate preponderent în spatele celor cu venituri reduse. Clasa de mijloc se micșorează spre cote irelevante. În acest tablou de bord total defavorabil, cutia cu instrumente eficiente de stabilizare aflate la dispoziția principalilor decidenți de politici macroeconomice se ”golește” accelerat. Probabilitatea de intrare în criză de lichiditate se mărește proporțional cu probabilitatea de ajungere la scenariul alegerilor anticipate, declanșatorul foarte probabil al unui efect de domino fulminant în economia și societatea românească.

3. Românii s-au săturat până peste cap. Românii s-au săturat de prăpastia dintre cuvintele mari, abstracte (gen ”responsabilitate”, ”reforme”, ”interesul național” și ”binele public”) și faptele și realitatea asociate. Nu mai percep că există o majoritate politică care conduce rațional, organizează lucrurile și ”luptă” pentru a împinge economia și societatea înainte. Nu mai văd că suma ambițiilor bazate pe interesele individuale se agregă într-un proiect de țară, un drum spre înainte. Conștiința publică ”vede” prea mult scandal, prea multă gălăgie, prea mult haos. ”Vede” cum emoția (politică și ideologică) bate la scor rațiunea (economică și socială). ”Vede” lipsa unor obiective strategice de bun simț care să fie agreate consensual de clasa politică aleasă în Parlament: relansarea economică, stoparea creșterii prețurilor, politică industrială activă, aderarea la OCDE, absorbția completă a fondurilor europene, acces echitabil la educație, sănătate și cultură, apărarea țării. ”Vede” ineficiența conducătorilor de a-i apăra împotriva culturii ”nonvalorilor”, a ”pretutindenarilor”, ”tiktokarilor” și ”atoatecunoscătorilor” care au explodat inclusiv cu ajutorul AI. Oamenii nu mai înțeleg nimic. Cad pradă mediocrității și atracției distrugerii, construcția pare prea lungă și prea plictisitoare. De aceea apar și procentele neverosimile atunci când sunt întrebați cum percep direcția în care se îndreaptă România, drept una bună sau greșită.

Tabel 1 Români care cred că România se îndreaptă într-o direcție greșită

INSCOP (septembrie 2026)	76,5%
CURS (septembrie 2026)	79%
AVANGARDE (septembrie 2026)	88%

Sursa: date publicate sondaje INSCOP, CURS, AVANGARDE, 2026

4. Ce s-ar putea întâmpla? O criză severă, cu tendințe negative care se potențează una pe cealaltă, cu un timp care ”se comprimă”. Dacă în timpuri normale deteriorarea gravă a indicatorilor macroeconomici și sociali are loc în 9-12 luni, în criza severă (nu mai discutăm despre cea sistemică) acest lucru se întâmplă spectaculos, fulminant, în câteva săptămâni până la 3 luni. Mecanismul este simplu. În prima etapă, se manifestă șocul politic – neînvestirea guvernului (a câta oară?!) și miza pe scenariul alegerilor anticipate. Apar imediat incertitudinea instituțională, primele reacții abrupte ale piețelor financiare, creșterea primelor de risc și reevaluarea perspectivelor economice, presiuni majore pe cursul de schimb. În a doua etapă se întâmplă căderea de rating, intrarea României în junk și dificultățile de finanțare – licitații de titluri de stat insuficient subscrise, restrângerea accesului la finanțare (default-ul parțial intern și extern) și tensiuni în administrarea fluxurilor de numerar ale statului. În a treia etapă, are loc contagiunea spre economia reală – se reduc investițiile, cresc insolvențele, concedieri și șomaj prin reducerea ocupării, presiuni asupra bugetelor gospodăriilor și acumularea de credite neperformante. Mediul privat și statul se bat pe o finanțare disponibilă din ce în ce mai redusă, dobânzile vor crește inevitabil. În a patra etapă, cresc tensiunile sociale – scăderea puterii de cumpărare, apar proteste, greve, polarizarea socială și politică se agravează. România se află în criză severă.

5. Ne sare cineva în ajutor? Nu. Nimeni. Vom fi lăsați singuri în fața corecției dure impusă de creditori și piețele financiare. România nu este membră a Zonei Euro pentru a beneficia de mecanisme de salvare. România – deși avea argumentul costurilor proximității față de războiul din Ucraina, alături de Polonia, Ungaria, Slovacia și Bulgaria – nu a știut să negocieze un mecanism de stabilizare a costurilor de împrumut la obligațiunile suverane precum Italia, Portugalia, Spania, Irlanda și Grecia (în contextul defragmentării financiare). Țările din proximitatea războiului din Ucraina au fost lăsate să se descurce singure, fiind lovite din toate părțile, o recunoaște chiar Comisia Europeană (economic, prin reducerea potențialului cu până la 1,6 pp și un plus de inflație de până la 3,7pp; financiar, prin creșterea costurilor de finanțare cu 1pp la toate maturitățile și energetic, prin creșterea puternică a prețului la energie și gaze și, implicit, reducerea de competitivitate).

6. Și atunci, ce ar trebui să facem? Rezolvarea crizei politice cât mai rapid cu putință, pentru a cumpăra timp pentru refacerea imunității economiei. Un guvern cu o cât mai largă susținere în Parlament. Rectificarea bugetară rapidă și prezentarea bugetului pe 2027, cu menținerea strictă a traiectoriei de consolidare. Schimbarea modelului de consolidare prin combinația reducere deficit – numărător și stimularea PIB – numitor. Măsuri de sprijin țintit pentru economie, cu impact bugetar scăzut dar efect ridicat de multiplicare în economie. Implementarea accelerată a măsurilor și schemelor de ajutor de stat din Planul de Relansare Economică. Măsuri pentru creșterea lichidității – banii să se miște în economie. Program pentru creșterea producției energetice și obținerea unui preț corect la energie și gaze pentru populație și companii. Reducerea cu 25% a avizelor și autorizărilor și prioritate pentru investițiile mari, cu procedura de avizare accelerată și birou unic. Indexarea pensiilor conform legii, finalizarea și implementarea Legii Salarizării Unitare și creșterea salariului minim compatibilă cu formula existentă în lege. Toate acestea cuprinse în anvelopa cerută de plafonul privind creșterea cheltuielilor primare nete agregată pentru sfârșitul anului 2027. Absorbția integrală a fondurilor europene și a cererilor de plată aferente PNRR. Fundamentarea inteligentă a Planului de Parteneriat Național și Regional (2028-2034), adică noul PNRR. Reversarea graduală a măsurilor total excesive împotriva profesorilor și a românilor vulnerabili. Un calendar clar al reducerii poverii impozitării muncii. Criterii de performanță pentru ANAF si ITM, privind colectarea și reducerea evaziunii fiscale și a muncii la gri și la negru, pentru creșterea ponderii veniturilor fiscale – ieșirea din grupul țărilor paradis fiscal în ceea ce privește acest indicator. Finalizarea aderării la OECD.

Sunt doar câteva priorități. Prin dialog politic echilibrat cu toate forțele din Parlament se poate construi un Proiect de țară cu 30 de priorități. Consensual, echilibrat, fără ideologie. Și așa, România va ieși mai întâi la suprafață, se va ridica și va merge din nou pe drumul de convergență reală față đe standardele țărilor dezvoltate.

Nu se poate? Atunci ne vom confrunta cu o criză severă, cu efecte și impact dramatice la nivel politic, economic și social. Revenirea va fi dificilă, în cel puțin 6 ani. Regretele nu vor valora nici doi bani, administrarea dezastrului nu va aduce niciunei forțe politice absolut niciun beneficiu.