Ion Cristoiu: Explicaţia unui fenomen: Aroganţa noilor ciocoi din Est

Un volum tipărit de „Le Monde” în 1995, sub titlul Transitions à lʼEst (Tranziţiile în Est), surprinde în spaţiul comunist, printre altele, fenomenul îmbogăţiţilor peste noapte. Faţă de aceşti noi ciocoi, cum li s-a spus, s-au lansat pînă acum doar diatribe morale. Dezamăgite de spectacolul ţoapelor deşănţate, multe inteligenţe sensibile le-au tratat cu scîrbă. De altfel, revenirea unei anume nostalgii după apusele vremuri comuniste îşi are un temei şi în această aroganţă a noilor îmbogăţiţi. Tranziţiile în Est are avantajul nu numai de a-i înfăţişa pe proaspeţii ciocoi drept un moment tipic trecerii de la socialism la capitalism. Volumul surprinde o trăsătură oarecum neobişnuită a acestor noi boieri:

Nevoia de a demonstra că sînt bogaţi.

Cartea e, de fapt, o culegere de fragmente semnificative din „Le Monde” şi „Le Monde diplomatique”, structurate pe capitole beneficiind de comentarii concise.

La capitolul „Aroganţa «cîştigătorilor» tranziţiei” se redă un fragment dintr-un reportaj realizat la Moscova de Jean-Alain Fralon şi publicat în „Le Monde” din 8 decembrie 1993. Serghei, eroul relatării, azvîrle cu bani în dreapta şi în stînga nu atît pentru că ar fi tentat de deşănţare, cît mai ales pentru a demonstra că e bogat:

„Serghei nu şovăie între un parfum scump şi o limuzină. El cumpără totul, imediat şi de două ori cîte un produs. Prototip al acestor bisnissmeni pe care-i întîlneşti la Moscova, el mărturiseşte că posedă, la 30 de ani, o avere de aproape 500 de milioane de dolari, obţinută din specula cu petrol şi metale preţioase. A merge la restaurant în compania sa e un spectacol fascinant.

Mai întîi, el scoate din casa de bani personală teancuri de bilete de 100 de dolari, pe care le vîră în buzunare. Rămîne siderat cînd interlocutorul occidental îi atrage atenţia că în Europa de Vest adevăraţii oameni bogaţi n-au niciodată bani lichizi la ei. «Atunci la ce-ţi foloseşte să fii bogat?» Totdeauna acompaniat de trei bodyguarzi înarmaţi pînă în dinţi, chiar şi pentru a traversa strada, el face fericirea restaurantelor şic din Moscova. «Cu el e simplu, comandă totul à la carte, cele mai bune vinuri, chiar dacă nu bea decît votcă» remarcă ironic un ospătar francez”.

Acest excelent portret descumpăneşte printr-un amănunt: Serghei nu e în sine un destrăbălat, nici măcar un chefliu. Comandă vinuri franţuzeşti fine şi, în acelaşi timp, extrem de scumpe, deşi acestea sînt nemilos sacrificate în favoarea votcii. Serghei ţine să arate că e bogat. Ceea ce-l face pe alcătuitorul cărţii Tranziţiile în Est, Alain Gélédan, să observe:

„Peste tot, la Budapesta, la Praga, la Moscova «cîştigătorii» ţin neapărat să semnaleze statutul lor prin semne cît mai vizibile ale opulenţei. Tranziţia constă, aşadar, în această obsesivă preocupare pentru aparenţe, în această dezvoltare a comportamentului ostentativ al noilor îmbogăţiţi”.

Un alt reportaj din Rusia, semnat de Jean-Marie Chauvier în „Le Monde diplomatique” din aprilie 1995, aruncă o lumină crudă asupra noii lumi înalte moscovite:

„Pe strada Gorki, odinioară, tineri de toate condiţiile se grămădeau, făcînd coadă, la uşile cafenelelor, restaurantelor, pescăriilor. Ei veneau aici sîmbătă seara pentru a dansa. Azi, excepţie făcînd Mc Donalds-ul, totul e aici de «categoria lux». La un bistrou, o bere şi un sandviş costă 20 000 de ruble, adică 5 dolari, adică salariul minim din Rusia. Un prînz face 50 de dolari: jumătate din salariu mediu. Sînt şi cluburi de noapte, unde intrarea costă 50 de dolari, prînzul 300, iar cartea de membru, de la 10 000 la 50 000 de dolari. Aici e deja o altă planetă. Cea a «noilor ruşi» ostentativi, aroganţi, protejaţi de gărzi armate”.

Malurile Dîmboviţei oferă şi ele din plin spectacolul noilor ciocoi, al bogăţiilor ostentative, al aroganţei sfidătoare. Rămîne, aşadar, interesantă observaţia că învingătorii tranziţiei se dau de ceasul morţii să-şi arate muşchii de lux. Ea ne trimite la un fenomen pe care proasta educaţie nu-l poate explica singură. De ce simt nevoia noii ciocoi, îmbogăţiţi peste noapte, să demonstreze că au bani? În Occident, adevăraţii bogaţi se remarcă tocmai prin grija de a nu fi ostentativi, de a nu-şi afişa luxul, de a nu fi aroganţi. De ce procedează tocmai pe dos noii bogaţi din Est? Alain Gélédan găseşte o explicaţie. Uşor trasă de păr, atinsă de un sentimentalism ieftin. Autorul crede că aceşti îmbogăţiţi peste noapte îşi fac de cap cu atîta tărăboi pentru că sînt conştienţi de fragilitatea noului lor statut. O explicaţie prea subtilă, tipic franţuzească. Ea atribuie noilor ciocoi complicaţii de psihologie abisală. Respectivii ar zvîrli cu bani în dreapta şi în stînga din disperarea că bogăţia lor e trecătoare. N-am pretenţia de a da eu însumi o explicaţie completă. Cred însă că ostentaţia, aroganţa noilor ciocoi îşi au cauza şi în spaţiul din care au parvenit. Ei vor să arate că sînt bogaţi. Altfel spus, să-şi demonstreze superioritatea şi puterea faţă de restul lumii, dat fiind că acest rest al lumii e, în tot fostul lagăr comunist, de o sărăcie evidentă. De ce această nevoie? Pentru că înaintea de prăbuşirea comunismului, ei au fost bolnavi de nevoia de a-şi demonstra forţa, de a fi îngîmfaţi. O nevoie sever cenzurată de comunism. Victimele acestei reprimări au fost, înainte de toate, membrii nomenclaturii, nu atît ai nomenclaturii de rangul întîi, cît mai ales ai nomenclaturii de rangul al doilea sau al treilea. Aceşti mărunţi nomenclaturişti activau în spaţiul comerţului exterior sau în cel al Securităţii. Mulţi dintre ei se îmbogăţiseră pe şest, dar se vedeau obligaţi să fie cît mai discreţi în luxul lor. Or ei, la nivelul lor de conştiinţă măruntă, ar fi vrut ca întreaga ţară să-i ştie bogaţi.

Jean-Yves Potel explică în „Le Monde diplomatique” din ianuarie 1994 de ce n-au tras securiştii şi activiştii în masele revoltate în Est în 1989:

„Schimbările nu sînt profitabile esenţialmente «poporului» sau «muncitorilor» ci foştilor «nomenclaturişti» şi copiilor lor, convertiţi la economia de piaţă. Cum remarca, încă din toamna lui 1989, un articol din săptămînalul maghiar «Vilag», intitulat «De ce n-au tras?», care se întreba asupra caracterului paşnic al tranziţiei: «O parte a elitei de la guvernare a realizat că ea putea, destul de uşor şi fără a pierde nimic, să transforme autoritatea sa de partid birocratic şi întemeiat pe constrîngere într-o putere politică şi economică în stare să funcţioneze într-un nou sistem, cel al economiei de piaţă şi democraţie»”.

Aroganţa îşi găseşte deci explicaţia. Sentimentelor nutrite pe vremuri de mărunţii nomenclaturişti faţă de popor nu trebuie să li se mai pună surdină pentru a juca teatrul egalităţii şi fraternităţii. Acum, cei care şi la vremea respectivă îi dispreţuiau pe cei mulţi, simţeau nevoia să-şi etaleze privilegiile, se pot manifesta fără nici o restricţie.

Noii ciocoi provin însă nu numai dintre foştii nomenclaturişti. Mulţi dintre ei au învîrtit, înainte de 1989, afaceri mai mult sau mai puţin curate. Erau ceea ce populaţia numea bişniţari: traficanţi de valută, vînzători pe sub mînă de produse străine. Deşi bogaţi, ei nu se puteau exprima în comunism. Economia de piaţă le dă posibilitatea să-şi afişeze averea. În aroganţa lor sfidătoare, în excesele de gesturi grandomane, se găseşte şi ceva din frustrarea în care au fost obligaţi să stea pînă la momentul tranziţiei.

Aroganţa noilor ciocoi îşi are principala cauză în faptul că, după 1989, puţin dintre cei bogaţi pot fi consideraţi capitalişti în adevăratul sens al cuvîntului. Ca şi în politică, ba chiar la fel ca şi-n gazetărie, lumea oamenilor de afaceri s-a format în pripă, de-a valma. Nu încape însă nici o îndoială că, o dată cu înaintarea în economia de piaţă şi în democraţie, aceşti capitalişti impostori vor dispărea treptat-treptat. Le vor lua locul adevăraţii oameni de afaceri. Şi aceştia, mai mult ca sigur, asemenea colegilor din Vest, vor căuta să fie cît mai discreţi cu bogăţia lor. Concluzia ar putea să pară paradoxală. Soluţia pentru a pune capăt noului ciocoism nu e întoarcerea la comunism, ci, dimpotrivă, înaintarea tot mai hotărîtă spre capitalism.

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro