Câinele care și-a așteptat stăpânul 20 de ani și a murit când l-a recunoscut! Povestea din „Odiseea” pe care oamenii de știință încearcă să o explice după aproape 3.000 de ani (P)

Argos, câinele care l-a recunoscut pe Ulise când nimeni nu știa cine este

ÃŽn cântul XVII al „Odiseeiâ€, Homer descrie una dintre cele mai tulburătoare scene ale literaturii universale. După 20 de ani de absență, Ulise se întoarce în Itaca, insula în care îl aÈ™teaptă soÈ›ia sa, Penelopa, È™i fiul său, Telemah. Petrecuse 10 ani luptând în războiul troian È™i alÈ›i 10 ani încercând să găsească drumul spre casă. Numai că întoarcerea nu este una triumfală. Eroul ajunge deghizat în cerÈ™etor, pentru a nu fi recunoscut de pretendenÈ›ii care îi ocupaseră palatul È™i îi consumau averea.

Episodul poate fi descoperit în „Odiseeaâ€, primul volum al colecÈ›iei „CărÈ›i Fundamentale†de la Editura Litera. Dincolo de aventurile cu monÈ™tri, zei È™i vrăjitoare, epopeea lui Homer ascunde È™i asemenea poveÈ™ti despre ataÈ™ament, pierdere È™i legăturile care supravieÈ›uiesc trecerii timpului.

În apropierea casei îl întâlnește pe Argos, câinele pe care îl crescuse înainte de plecarea la război. Animalul fusese cândva un vânător extraordinar, capabil să urmărească iepuri, cerbi și capre sălbatice. Acum este bătrân, slăbit, neglijat și zace pe o grămadă de bălegar, la intrarea în curte. Nimeni nu mai are grijă de el.

Când îl vede pe Ulise, Argos își mișcă urechile și coada, dar nu mai are puterea să se apropie. Eroul îl recunoaște imediat și își șterge pe ascuns o lacrimă, fără să lase pe nimeni să-i observe emoția. Apoi îl întreabă pe porcarul Eumeu despre câine. Acesta îi povestește cât de puternic fusese animalul și cum ajunsese să fie abandonat după plecarea stăpânului.

Imediat după această întâlnire, Argos moare. Homer nu spune că animalul a murit de fericire sau din cauza emoției, ci descrie sfârșitul unui câine ajuns la o vârstă extrem de înaintată. Dar momentul ales transformă scena într-una memorabilă: Argos apucă să-și revadă stăpânul înainte de a muri.

Își poate recunoaște un câine stăpânul după 20 de ani? Ce au descoperit cercetătorii

Povestea lui Argos ridică o întrebare pe care oamenii de știință încearcă să o înțeleagă prin studierea memoriei canine. Pot câinii să recunoască o persoană după o despărțire foarte lungă? Și cum reușesc să facă acest lucru?

În 2022, cercetătorii de la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta au publicat un studiu care a demonstrat că aceste animale pot identifica vocea stăpânului fără să-l vadă. Experimentul a implicat 28 de câini, cărora le-au fost prezentate înregistrări cu vocile proprietarilor și ale unor persoane necunoscute. Animalele au reușit să identifice vocea familiară semnificativ mai des decât ar fi făcut-o printr-o alegere întâmplătoare.

ÃŽn „Odiseeaâ€, disponibilă în colecÈ›ia „CărÈ›i Fundamentale†de la Editura Litera, recunoaÈ™terea lui Ulise de către Argos este cu atât mai impresionantă cu cât animalul descoperă identitatea eroului înaintea multor oameni care îl cunoscuseră. Câinele vede dincolo de hainele È™i înfățiÈ™area schimbată a stăpânului său.

Descoperirea este interesantă în contextul poveștii lui Argos. Ulise își schimbase înfățișarea și purta haine de cerșetor, dar vocea sa ar fi putut reprezenta un indiciu de recunoaștere. Homer nu precizează însă ce simț l-a ajutat pe câine să-și identifice stăpânul.

Un alt studiu, realizat la Universitatea Emory din Statele Unite, a analizat reacțiile cerebrale ale câinilor la diferite mirosuri. Cercetătorii au folosit rezonanța magnetică funcțională pentru a observa activitatea creierului a 12 animale, cărora le-au fost prezentate mirosuri provenite de la oameni și câini familiari sau necunoscuți.

Rezultatele au arătat că mirosul unui om familiar provoca o activare deosebit de puternică a nucleului caudat, o regiune cerebrală implicată în procesarea recompenselor. Cu alte cuvinte, mirosul unei persoane cunoscute avea o semnificație specială pentru câini, chiar și atunci când omul respectiv nu era prezent.

Aceste cercetări ne ajută să înțelegem de ce Argos ar fi putut să-l recunoască pe Ulise, dar nu demonstrează că un câine poate păstra amintirea unei persoane timp de 20 de ani. Pentru un asemenea interval, dovezile științifice rămân insuficiente.

Câinii pot avea lacrimi când își revăd stăpânii. Descoperirea surprinzătoare a cercetătorilor japonezi

În 2022, un studiu publicat în revista științifică „Current Biology†a adus o informație care pare desprinsă dintr-o poveste emoționantă. Cercetătorii de la Universitatea Azabu din Japonia au descoperit că volumul lacrimilor produse de câini poate crește atunci când aceștia își revăd stăpânii după o perioadă de separare.

Oamenii de știință au măsurat secreția lacrimală înainte și după reîntâlnire. Rezultatele au indicat o creștere semnificativă a volumului lacrimilor după revenirea proprietarului, dar nu și după revederea unei alte persoane familiare.

Cei care vor să citească scena originală, dar și celelalte întâmplări din călătoria lui Ulise, pot găsi „Odiseea†în colecția „Cărți Fundamentale†de la Editura Litera, disponibilă prin achiziția volumelor individuale sau prin abonament.

Cercetătorii au investigat și rolul oxitocinei, hormon implicat în procesele de atașament și în comportamentele sociale. Experimentele au sugerat că această substanță contribuie la modificările secreției lacrimale.

Studiul nu demonstrează că animalele plâng de fericire exact în sensul în care o fac oamenii. Totuși, arată că revederea unei persoane importante poate provoca reacții fiziologice măsurabile.

Paralela cu povestea lui Argos este emoționantă. La Homer, Ulise este cel care își ascunde lacrima atunci când își vede câinele. Aproape 3.000 de ani mai târziu, cercetătorii descoperă că și organismul câinilor poate reacționa printr-o creștere a secreției lacrimale atunci când își revăd stăpânii.

HachikÅ, câinele adevărat care È™i-a aÈ™teptat stăpânul aproape 10 ani

Povestea lui Argos are È™i o corespondență celebră în viaÈ›a reală. ÃŽn Japonia, un câine din rasa Akita, numit HachikÅ, a devenit simbolul fidelității după ce a continuat să revină în zona gării Shibuya, locul unde obiÈ™nuia să-È™i întâlnească stăpânul.

HachikŠs-a născut în 1923 și i-a aparținut profesorului HidesaburŠUeno, de la Universitatea din Tokyo. În 1925, profesorul a murit subit, iar câinele a continuat să frecventeze gara unde îl așteptase în timpul vieții.

HachikŠa murit în 1935, după aproape 10 ani în care a continuat să revină în acel loc. Povestea lui a devenit cunoscută în întreaga lume, a inspirat filme și cărți, iar în fața gării Shibuya a fost ridicată o statuie în memoria sa.

Există și o nuanță importantă. Cercetările istorice arată că legenda a fost romantizată de-a lungul timpului. Nu există dovezi că HachikŠar fi stat zilnic, fără întrerupere, în gară, așteptându-și stăpânul. Câinele revenea însă în locul asociat cu profesorul, iar comportamentul său a devenit un simbol al atașamentului dintre oameni și animale.

Ar fi putut Argos să trăiască 20 de ani?

Un alt detaliu fascinant este vârsta câinelui lui Ulise. Homer spune că eroul îl crescuse pe Argos înainte să plece la războiul troian. Prin urmare, animalul avea cel puțin 20 de ani atunci când stăpânul s-a întors acasă. Este o vârstă excepțională pentru un câine, mai ales pentru unul care fusese folosit la vânătoare. Totuși, nu este imposibilă biologic. Există câini documentați care au depășit pragul de 20 de ani, deși asemenea cazuri sunt rare.

Homer nu oferă informații despre rasa sau talia exactă a lui Argos. Descrie însă un animal ajuns la capătul vieții, lipsit de putere și neglijat de oamenii care ar fi trebuit să-l îngrijească. Chiar această imagine explică forța emoțională a episodului. În timp ce Ulise se întoarce pentru a-și recâștiga familia și regatul, câinele său nu mai are nimic de câștigat. Nu mai poate vâna, nu mai poate alerga și nici măcar nu se poate ridica pentru a-și întâmpina stăpânul, dar, cu toate acestea, îl recunoaște.

După 20 de ani, Ulise se întoarce într-o lume în care aproape totul s-a schimbat. Oamenii nu îl recunosc, palatul i-a fost ocupat, iar familia lui trăiește în incertitudine. Singurul care știe imediat cine este, fără explicații și fără dovezi, este un câine bătrân, abandonat într-o curte. Argos își mișcă pentru ultima dată coada și moare. Iar Homer reușește, în numai câteva versuri, să spună una dintre cele mai frumoase povești despre legătura dintre om și animal.