Regatul Unit nu-l uită pe Napoleon. Reacția presei britanice la vizita lui Macron: „Starmer a uitat că Franța nu ne este prietenă”
Au existat episoade lungi de conflict: de exemplu, Războiul de 100 de Ani și Războaiele Napoleoniene. Dar după 1815, britanicii au început să vadă în inamicul tradițional un prieten. Regele Edward al VII-lea a cultivat entente cordiale, iar un deceniu mai târziu cele două țări erau aliate în Primul Război Mondial. Mulți veterani britanici s-au întors acasă lăudând curajul soldaților francezi. Relațiile probabil că nu fuseseră niciodată mai bune, scrie The Telegraph.
Al Doilea Război Mondial a schimbat totul. Căderea Franței a fost întâmpinată în Marea Britanie cu șoc, din cauza capitulării. Mareșalul Pétain, liderul Franței de la Vichy, a încheiat un armistițiu cu naziștii care a părut o trădare la adresa britanicilor.
După război, Charles de Gaulle a menținut ficțiunea că Franța s-a eliberat singură, și nu cu ajutorul decisiv al britanicilor, al forțelor Commonwealth-ului și al americanilor. Guvernele franceze succesive au perpetuat această ficțiune. De asemenea, De Gaulle nu a vrut ca vetoul său din 1963 privind aderarea Angliei la Piața Comună să fie perceput altfel decât ca o insultă.
Vizita de săptămâna trecută a președintelui Macron ar fi trebuit să revigoreze prietenia dintre cele două țări, exemplificată de așa-numitul acord „unu intră, unu iese” în privința migranților ilegali.
Guvernul britanic și resentimentele francezilor legate de Brexit
Totuși, acest „acord” confirmă două teme ale politicii europene: că acest guvern britanic nu are nici cea mai mică idee despre ce înseamnă interesele britanice și că guvernul francez încă resentimentează ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Faptul că președintele Macron a dat vina pe Brexit pentru criza migranților ilegali a fost de-a dreptul caraghios – dar i-a servit bine premierului britanic cu tendințe de reîntoarcere în UE.
Este guvernul francez cu adevărat prietenos? Bineînțeles că nu. A fost încântat să scape, în ultimii ani, de zeci de mii de migranți ilegali, transferând problema Marii Britanii. Nu doar că autoritățile franceze au făcut puțin pentru a opri bărcile încărcate cu migranți să plece de pe țărmurile lor, dar au făcut la fel de puțin pentru a-i prinde, judeca și pedepsi pe traficanții care le facilitează călătoriile. De fapt, mulți oficiali francezi consideră că acești traficanți le fac un serviciu.
Premierul a prezentat politica „unu intră, unu iese” drept un triumf diplomatic care îl avantajează. Nu este deloc așa. Dacă rata migrației ilegale rămâne aceeași, Marea Britanie va reuși, în cel mai bun caz, să trimită înapoi doar 6% dintre cei care intră ilegal. Ce fel de descurajare e asta?
Macron a avut dreptate când a sugerat că Marea Britanie este prea atractivă pentru acești oameni. Ei beneficiază de supunerea guvernului britanic față de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca deportările să fie extrem de dificile, de sprijinul generos al statului – menținut de același guvern – și de lipsa de acțiune în combaterea muncii la negru, care probabil rămâne cel mai mare stimulent pentru a veni aici. Sir Keir Starmer știe că a eșuat lamentabil în a-și respecta promisiunea de a „opri bărcile”. Eșecul continuă, pentru că acest „acord” cu Macron este în mare parte gol de conținut.
În Franța, Macron este extrem de nepopular, iar țara devine din ce în ce mai greu de guvernat. Încă o alegere parlamentară anticipată nu poate fi exclusă. Economia se clatină, iar populația este tot mai nemulțumită.
Cu toate acestea, guvernul nostru îl ia în serios și îl lingușește pe liderul care a creat acest haos. Principalul obiectiv al lui Macron în politica externă față de Marea Britanie nu poate fi prieten, ci să pedepsească pentru cutezanța de a părăsi o Uniune Europeană coruptă și disfuncțională. Iar Starmer, orbit de disperarea politică, se lasă păcălit, se arată în articolul publicat de jurnaliștii The Telegraph.