Interpreta Alina Manole, poveste de film: de profesie sociolog, în prezent inventatoarea unui nou stil muzical

Povestea artistei este ca ruptă dintr-un film: cercetător sociolog, Alina și-a dat demisia pentru a se apuca de muzică, la 30 de ani. A inventat stilul folk-jazz când mulți din jurul ei îi sugerau că nu va reuși, apoi a făcut credit la bancă să lanseze celebrul album ”Luna Pătrată”. Albumul a fost sold out în câteva luni. La fel toate celelalte 5 albume pe care le-a lansat până acum. Vă prezentăm povestea artistei care nu a pierdut niciun pariu cu muzica.

Alina Manole, ai scos 6 albume de folk-jazz, un stil muzical inventat de tine. Te cunoaștem ca artist, dar ca formație profesională ești, de fapt, sociolog. Cum te-ai apucat de muzică?

Alina Manole: Aveam un acordeon în casă când eram mică și la început am învățat să cânt așa, de capul meu. Dar aveam și o chitară. Vărul meu mai mare, care și el cânta la chitară, mi-a desenat într-o zi notele pe un caiet de muzică. Îmi tot puneam degetele pe corzi, după cum îmi spusese el, până când am făcut bătături. Și ăsta a fost începutul. Aveam 10-11 ani.

Mai târziu am dat la Facultatea de Sociologie și am devenit sociolog, un domeniu nou în România la vremea aceea și foarte cool. Îmi plăcea să studiez oamenii, modul în care acționează sau reacționează în grupuri și sociologia exact despre asta era. Am profesat mulți ani în cercetare, am început să lucrez încă din timpul facultății la un institut unde am făcut multă cercetare de piață. Este o meserie parte din mine, mă definește și mă ordonează și acum ca artist. Niciodată nu am renunțat la profesia de sociolog, am și acum colaborări și proiecte pe zona aceasta.

În privința studiilor muzicale, dincolo de lecții de canto, am învățat totul singură și de-a lungul anilor mi-am descoperit singură vocea. Când mi-am dat seama că pot să merg până la un punct dar de punctul acela nu mai pot trece singură și am nevoie de studiu, atunci am apelat la profesioniști care să-mi explice. Cu vocal coach am lucrat punctual pe niște lucruri. Cât despre compoziție, pe aceasta cred că nu o înveți de la nimeni, oricât ai citi și ai căuta. Ține de talent, de inspirație.

De-a lungul anilor ai cântat, ai luat premii la festivaluri, te-ai oprit din muzică, ai revenit la muzică. De ce ai revenit?

Alina Manole: Da, chiar dacă luam premii nu aveam timp să mă ocup de muzică. În plus, în anii mei de început nu existau locuri unde să te aduni pe o scenă cu prieteni din același stil muzical. În 2006 însă mi s-a deschis foarte frumos poarta muzicii atunci când am aflat de o tabără de creație și de interpretare pentru tineri artiști, organizată în Delta Dunării și coordonată de Nicu Alifantis. Eram 12 concurenți, trupe sau soliști care nu ne știam unii pe alții, iar eu eram sălbatică rău pentru că veneam complet din afara muzicii. Am stat acolo 12 zile, cântând și răspunzând provocărilor date de Nicu Alifantis, primind sfaturi și învățând ce înseamnă să fii pe scenă. Eram la început de drum, abia îmi cumpărasem o chitară electroacustică, special pentru această tabără. Până atunci avusesm o chitară rece de la Reghin cu 12 corzi. Practic, în acea tabără am descoperit ce înseamnă să te urci pe scenă, să te cablezi sau să vorbești cu sunetistul.

Pentru mine memorabil a fost faptul că Nicu Alifantis mi-a spus… și nu vreau să sune a laudă… „nu te pot încadra în niciun stil, nu pot să zic că semeni cu cineva, ceea ce ar trebui să fie foarte bine pentru tine”. Până atunci habar n-aveam cum sunt, nu-mi pusesem vreodată problema. După tabără mi-am dat repede demisia din institutul în care lucram și m-am reapucat de muzică.

Din acel moment mi-am dat seama că nu mai pot respira fără muzică.

Cum ai lansat albumul Luna Pătrată care a avut un succes aproape viral în 2009? În condițiile în care aveai experiență de artist de numai trei ani?

Alina Manole: În 2007 am fost la un concert unde l-am văzut pe pianistul Adrian Cristescu despre care știam că lucrase și cu Ada Milea. I-am zis că vreau să fac și eu un album și l-am invitat să cânte cu mine. A fost o chimie muzicală extraordinară. Inițial eram o formulă de duo, eu și el, o chitară și un pia, apoi am invitat și alți artiști instrumentiști pe scenă și în studio.

După ce am făcut albumul am vrut să am cea mai tare lansare la vremea respectivă: spectacol într-o sală de teatru cu proiecții video, cu invitați actori.

Cei din jurul meu, auzind că vreau să umplu o sală de 400 de locuri, ziceau că am un defect (râde n.n.). Adevărul e că mi-a fost cumplit de frică pentru că veneam totuși din sociologie, nu din muzică, nu aveam studii serioase de Conservator. Și totuși, acea lansare a fost perfectă (au scris jurnaliști despre asta, nu o spun eu), și chiar a fost sold out. Așa a fost cu albumul Luna Pătrată.

În ce fel ai reușit să umpli o sală de teatru, în condițiile în care la vremea aceea nu te știa foarte multă lume?

Alina Manole: Poate m-a ajutat și faptul că sunt sociolog. Înțelegeam ce este acela grup țintă și am putut gândi lansarea așa cum îmi gândeam proiecte de cercetare. Care este scopul proiectului? Ok, lansarea. Care sunt obiectivele? Păi uite, să umplu sala, să ajungă muzica mea la cât mai multă lume și să promovez un CD. Metodologia? …și tot așa.

Gândește-te că nu aveam o casă de discuri în spate. Așa că mi-am deschis eu propria casă de discuri. Pentru a putea face multiplicarea materialelor și a le pune pe suport fizic, trebuia să fiu autorizată. Deci mi-am luat toate autorizațiile pentru a avea un CD pe care să pot pune un timbru corespunzător și să pot funcționa. Pentru toate astea am făcut credit la bancă.

Nu ți s-a părut riscant să faci credit la bancă pentru ceva volatil? Dacă n-aveai succes?

Alina Manole: Aici te contrazic, nu era ceva volatil. Eu în mine investeam, aveam încredere în asta. Habar n-aveam dacă voi reuși mai departe sau nu, dar atunci știam ce vreau: să-mi scot CD-ul despre care la vremea aceea credeam că poate va fi singurul. Pentru asta muncesc, asta fac și vreau să fie special – îmi spuneam.

Cum ai scris Luna Pătrată? Piesă despre care s-a vorbit mult la vremea aceea, mai ales că era o inovație de folk-jazz, un stil muzical pe care publicul din România abia atunci îl descoperea, prin tine.

Alina Manole: Luna Pătrată am scris-o cu mai mulți ani înainte de a lansa albumul. Am fost întotdeauna fascinată de lună. Adolescentă fiind, îmi improvizasem un soi de canapea lângă geam, stăteam acolo, priveam luna și scriam. Întotdeauna am scris mult, de când eram mică, povestiri, poezii. Când am scris această piesă doream să am în viața mea un gest extraordinar de iubire. L-am cerut Universului, l-am și primit ani mai târziu. Dar de la asta a pornit, de fapt, cântecul: ce ai face ieșit din comun pentru persoana pe care o iubești. Ei bine, să știi că foarte mulți dintre cei care ascultă acum Luna Pătrată îmi spun că au ascultat piesa exact atunci când aveau nevoie să știe despre ei că sunt foarte iubiți.

Altfel, multe dintre cântecele mele vin din zona terapiei de șoc care cred că este, de fapt, terapia adevărului. Cum este piesa “Mai bine ia-l tu”, care a venit ca un răspuns la drama unei prietene care suferea după o relație toxică. Cei din jur încercau să-i arate că sunt prea multe lucruri care nu merg, și cu toate astea ea se agăța cu dinții de poveste.

Dar piesa “De 30 de ani”?

Alina Manole: Există oameni norocoși care-și întâlnesc destul de devreme partenerul și merg împreună până la capăt de curcubeu. Și există oameni care au parte de rateuri, mai vine o relație, mai pleacă. De obicei, pe la 30 de ani, mai ales pentru femei, începe presiunea socială: când te măriți, când faci copii? Pentru aceștia din urmă am scris acest cântec și am venit și cu o idee: contractul de căsătorie să fie făcut pe termen scurt, pe perioadă determinată. Se apropie finalul de contract – te obligă să te gândești un pic ce s-a întâmplat în ultimul an! Noi ce am făcut în ultima vreme? Ce a fost bun? Ce vrem mai departe? În plus mai este și poanta asociată că după 30 de ani te însoară dracu. Și aici a intervenit partea drăguță și reală a problemei: până la urmă, hai să ne pretindem că ne căsătorim pentru încă o noapte și să învățăm azi să trăim. Ce facem în timp ce așteptăm partenerul potrivit? Stăm în casă? Sau pur și simplu ieșim și căutăm ceva care să nu fie definitiv? Uneori căutăm chiar și pentru o noapte soluții de supravietuire în lumea asta nebună.

Spune-mi o piesă pe care ai scris-o pentru tine.

Alina Manole: Foarte multe sunt, dar nu-ți spun care. Niciodată nu spun. Pot să-ți zic doar că nu cânt cover-uri, că îmi place să ascult toate genurile muzicale și că studiez permanent. În general, nu trebuie să-ți donezi exclusivitatea către nimic, nici către un singur om nici către un singur gen de muzică. Faptul că îmi plac Paraziții nu are nicio legătură cu ceea ce scriu, nu? Și chiar dacă sunt folk-jazz, de curând am făcut o audiție cu niște prieteni și am căutat cele mai noi apariții din hip-hopul și trap-ul românesc.

Piesele tale au versuri memorabile, o poezie extrem de descriptivă, de clară și de concretă. Au povești bine definite, scene și personaje. Le compui ușor?

Alina Manole: Îți spuneam că scriu dintotdeauna. Am un dar extraordinar pe care nici eu nu știu cum am ajuns să-l folosesc. Sunt foarte multe momente în care mă simt de parcă aș transcrie, de parcă se scriu piesele singure. Pur și simplu am avut momente când m-am așezat în fața foii, am luat chitara în mână și așa am avut cântece care s-au scris în 2-3 minute. De exemplu, piesele “În urma mea” sau “Sirene”. Nu au nicio tăietură, nicio modificare. Acelea sunt momente de grație pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Astea sunt momente în care nu-ți mai aparții. E copleșitor de frumos. Mereu am știut că există ceva deasupra mea, dincolo de mine. Și asta se numește Dumnezeu. Și de acolo vine inspirația, de acolo vine darul.

Ce caută publicul în muzica ta?

Alina Manole: Caută să simtă. Pentru că n-ai cum să nu plângi și să râzi la concertele mele. N-ai cum să nu faci mișto,n-ai cum să nu te joci. Pentru toate astea, oamenii au nevoie de mine, iar eu am nevoie de ei de fiecare dată.