Egipt și Turcia se luptă pentru controlul gazelor din estul Mediteranei. Miza nu mai este doar zăcământul
Disputele privind delimitarea apelor teritoriale dintre Turcia, Grecia, Cipru, Libia și Egipt au fost alimentate de descoperirea unor importante zăcăminte de gaze în regiune. Acum, însă, controlul infrastructurii energetice ar putea deveni la fel de important precum deținerea resurselor.
„Istoria Mediteranei de Est s-a schimbat de la «cine deține gazul» la «cine controlează căile de acces pe piață?»”, a explicat Cyril Widdershoven, reprezentant al companiei de consultanță Blue Water Strategy.
Avantajul Egiptului
Egiptul pornește cu un avantaj important în competiția pentru gazele naturale din estul Mediteranei. Este singura țară din regiune care dispune de instalații de lichefiere capabile să exporte gaze naturale lichefiate (GNL) la scară largă.
Terminalele de la Idku și Damietta permit Egiptului să primească gaze naturale, să le lichefieze și să le exporte ulterior pe cale maritimă. Construirea unei infrastructuri similare de la zero ar putea necesita aproape un deceniu și investiții cuprinse între 6 și 10 miliarde de dolari.
Infrastructura egipteană este deja utilizată pentru exporturile de gaze provenite din Israel, inclusiv din zăcămintele Leviathan și Tamar. De asemenea, Cipru a încheiat un acord cu Egiptul pentru reexportarea gazelor sale naturale.
Egiptul și-a extins în ultimii ani și capacitatea de regazificare, prin închirierea unor nave plutitoare specializate. Acestea permit transformarea GNL importat înapoi în gaze naturale.
Strategia are însă vulnerabilități. Importurile de gaze din Israel au fost afectate de conflictele regionale, iar scăderea producției interne și creșterea consumului obligă Egiptul să folosească o parte importantă din infrastructura sa pentru piața internă.
Ce face Turcia
În competiția pentru gazele naturale din estul Mediteranei, Turcia mizează pe o strategie diferită. Ankara încearcă să transforme țara într-un hub regional de gaze prin diversificarea furnizorilor, dezvoltarea gazoductelor, creșterea producției interne și extinderea capacităților de stocare.
Poziția geografică a Turciei reprezintă un avantaj major. Țara se află la intersecția dintre Rusia, Europa și Orientul Mijlociu, iar relațiile sale cu Rusia și Iran îi oferă acces la importante surse de energie.
Turcia dispune, de asemenea, de cinci terminale de regazificare și investește în exploatarea zăcămintelor descoperite în Marea Neagră. Ankara și-a diversificat importurile și încearcă să își consolideze rolul de furnizor important pentru Europa.
Totuși, principala problemă pentru Turcia ar putea fi încrederea partenerilor europeni. „Adevărata provocare nu este infrastructura, ci credibilitatea”, susține Widdershoven, care avertizează că Turcia riscă să fie percepută drept un centru pentru redirecționarea gazelor rusești.
Astfel, lupta pentru gazele naturale din estul Mediteranei nu mai este doar despre cine deține resursele din adâncurile mării. Controlul terminalelor, gazoductelor, navelor, depozitelor și rutelor de export poate deveni factorul decisiv în stabilirea viitorului pieței energetice regionale.