Ion Cristoiu: „Omerta de bon ton” în presa franceză

Predicator. Am primit prin Fan Curier de la Amazon.com cartea lui Pierre Janton despre John Knox (John Knox. Reformateur ecossais, Les éditions du Cerf, (April 5, 2013). Căutînd transcrierea corectă a titlului, am descoperit că există şi o variantă Kindle, pe care mă grăbesc s-o cumpăr, fie şi pentru că am nevoie şi de o lectură on line. De cum am primit cartea, m-am grăbit să transcriu prezentarea de pe ultima copertă, valabilă şi pe Amazon.com. Mi se pare capabilă de a surprinde în cîteva rînduri fascinanta personalitate a marelui Reformator nu numai scoţian, dar şi european:

„Teoretician al democraţiei, pionier al învăţământului obligatoriu şi figură majoră în literatura scoţiană, John Knox este fondatorul calvinismului în Scoţia şi, de asemenea, unul dintre primii arhitecţi ai unirii ţării sale cu Anglia. Existenţa dramatică a acestui cleric de origini umile se desfăşoară sub semnul opoziţiei şi al luptei. Intră în scenă cu sabia în mînă, acceptă împotriva voinţei sale vocaţia de predicator într-o cetate asediată, petrece nouăsprezece luni la galere, predică soldaţilor, precum şi Curţii, scapă de ucigaşi şi de călăi, de rug şi, chiar exilat, este încă obligat să fugă. Se căsătoreşte împotriva socrilor săi, inventează agitprop din Franţa, transformă o revoltă într-o revoluţie, îşi pune trei regine împotriva lui, face să plîngă una, organizează democraţia în Biserica Scoţiei, se căsătoreşte la cincizeci de ani cu o moştenitoare de şaptesprezece ani, supravieţuieşte unui război civil, moare şi devine un mit uneori venerat, alteori urît.

Totuşi, el a ales ştergerea de sine şi viaţa interioară şi tocmai din spiritualitatea sa se hrănesc luptele sale pentru reforma Bisericii, dar şi împotriva tiraniei, corupţiei şi ignoranţei. Idolii cu care se luptă nu sunt doar dogme controversate, ci şi pretenţii de mîndrie şi egoism în rîndul celor mari şi al celor smeriţi deopotrivă. Acum, că principiile sale de dreptate şi egalitate au prevalat, mai ales prin experienţa sa spirituală influenţează cititorul, credincios sau nu, şi atinge permanenţa credinţei care, după el, constituie Biserica în dezvoltarea ei istorică, de cînd Avraam şi Profeţii. Cunoştinţele lui despre oameni, experienţa suferinţei şi curajul, în ciuda slăbiciunii sau din cauza ei, îl fac unul dintre cei mai seducători reformatori.”

*

Discursuri. Pe 28 februarie 1937, are loc, în prezenţa lui Carol al II-lea, în Aula Academiei de Studii Comerciale, cel de-al XIII-lea Congres Agricol, cel despre care Ilie Moromete citeşte în Dimineaţa, la Fierăria lui Iocan, că se numeşte Marele Congres agricol. Radio România transmite duminică la Radio jurnalul de prînz, înregistrate pe plăci, discursurile de la Congres. E o premieră. Adevărul din 2 martie 1937, jubilează la rubrica La Microfon:

„Radio-jurnalul de ieri la prînz a avut o parte care nu trebue să rămînă nesemnalată. Construit zilnic după aceiaşi şi mereu aceiaşi reţetă, fără să cuprindă lucruri prea interesante şi ştiri inedite, radio-jurnalul, care în mod obişnuit e atent doar la creşterea apelor Dunării, la bursa de efecte, la grosimea stratului de zăpadă, la presiunea atmosferică şi la victoriile şi succesele naţionaliştilor spanioli – ne-a rezervat o surpriză. Ne-a dat un reportaj asupra congresului agricol care s-a ţinut eri în Capitală şi la ale cărui dezbateri a participat şi Suveranul. În afară de faptul că ni s’a prezentat un lucru inedit, care nu fusese adică cunoscut din gazete, reportajul a produs o frumoasa impresie şi prin faptul că discursurile ţinute la congres au fost înregistrate pe plăci şi apoi transmise in întregime la microfon, în scurt timp după rostirea lor. Sistemul acesta al înregistrării pe plăci a desfăşurării marilor evenimente din viaţa ţării noastre şi apoi al retransmiterei în cadrul radio-jurnalului trebue desvoltat cât mai mult.Alături de transportarea microfonului la «faţa locului» chiar, metoda înregistrării – în afară că oferă posterităţii un material documentar de prima importanţă – dă radiojurnalului o notă care-l scoate cu totul din linia obişnuită, ce nu prea prezinta interes.”

Scriam pe 1 iulie 2014. Reţinerea lui Sarkozy sau spargerea Omertei de bon ton în presa franceză

Reţinerea lui Nicolas Sarkozy va fi comparată, sunt sigur, de duşmanii lui Adrian Năstase cu arestarea fostului premier şi de duşmanii lui Traian Băsescu cu mult invocata arestare a preşedintelui după încheiere mandatului. Astfel de comparaţii sunt o prostie. Pentru că şocul din Franţa nu se poate compara cu şocul din România. Moştenire de la Regalitate, Preşedinţia e văzută în Franţa ca sacrosantă. De aceea, după încheierea mandatului, nici presa şi nici justiţia nu se mai leagă de foştii preşedinţi. Această chestiune face parte din ceea ce unii jurnalişti numesc Omerta de bon ton. Asta înseamnă că la nivelul elitei – întruchipate de marele partide şi de marele instituţii de presă – anumite fapte, anumite probleme sunt trecute sub tăcere în chip automat. Spre deosebire de jurnaliştii americani, cu atît mai înverşunaţi cu cît ţinta e mai sus, jurnaliştii francezi, oameni de saloane, se înţeleg în chip tacit, de exemplu, să nu scrie despre o amantă a preşedintelui. Această Omerta de bon ton a fost spartă de site-ul de investigaţii Mediapart, care a dezvăluit în chip profesionist dovezile care au dus la reţinerea fostului preşedinte. Mediapart, condus de un fost redactor şef de la Le Monde, a devenit o autoritate de necontestat a presei franceze. De ce? Trăieşte din banii obţinuţi de la plata de către cititori a articolelor sale. Într-un cuvînt, acest site – spre deosebire de televiziunile noastre de ştiri, de ziarele noastre – depinde exclusiv de ceea ce publică. De aici interesul de a fi exclusiv în slujba cititorilor. Cineva spunea că internetul va revoluţiona presa mondială şi prin independenţa absolută a jurnaliştilor. Cazul Mediapart ne arată că Revoluţia presei mondiale a început. Cînd va ajunge şi al noi Revoluţia asta?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro