Ion Cristoiu: Un război mondial de care n-am ştiut

Privit din prezent, trecutul apare fiecăruia ca o mare lină. Puţine sunt momentele care să se fi păstrat în amintire atît de puternic încît să ne tulbure şi azi. Memoria e asemenea unui malaxor. Sub dinţii săi perfizi, tot ce a fost tare în trecutul nostru se transformă într-o pulbere argintie fină. Regula asta a vieţii individuale se aplică strălucit şi la istoria omenirii. Dacă ne întoarcem o clipă asupra celor deceniilor care s-au scurs de la finele marelui război mondial, avem impresia unor vremuri de pace, domoale ca o după-amiază de toamnă tîrzie. Aruncîndu-ne însă o privire asupra cărţii de Istorie, vom constata că au fost ani tulburi: războaie, crize locale cu ecou planetar şi crize locale riscînd să se transforme în conflicte mondiale, momente cînd lumea întreagă a stat cu inima bătînd de emoţie: blocada Berlinului (1948), războiul din Coreea (1950-1953), războiul Suezului (1956), insurecţia maghiară (1956), criza avionului spion american U2 (1960), criza rachetelor sovietice din Cuba (1962), războiul de şase zile (1967), intervenţia sovietică în Cehoslovacia (1968), secesiunea Bangladeshului (1971), debarcarea turcă în Cipru (1974), intrarea sirienilor în Liban (1976), războiul dintre Somalia şi Etiopia (1977-1978), intervenţia israeliană în sudul Libanului (1978), revoluţia islamică din Iran (1979), intervenţia URSS în Afghanistan (1979), războiul Malvinelor (1982), intervenţia americană în Panama (1989), războiul din Golf (1989), războiul din fosta Iugoslavie (1991-1996). Toate acestea fără a mai reaminti tragicele războaie din Vietnam şi din Liban.

Celebrul roman al lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, ne oferă o scenă memorabilă. La prima întîlnire cu Diavolul, Margaretei i se înfăţişează, printr-un truc drăcesc, un glob în miniatură, pe care izbucnesc din cînd în cînd flăcări simbolice. Prin asta, Woland îi semnalează eroinei că în locurile respective s-a declanşat un război. O imagine asemănătoare putem obţine dacă închidem ochii şi ne aducem, în întunericul din spatele pleoapelor, spectacolul anilor consideraţi ca aparţinînd păcii. Războaiele şi crizele, din care am enumerat mai sus doar o parte, înseamnă mii de morţi, distrugeri materiale, oameni obligaţi să-şi lase căminul şi avutul, confruntări sîngeroase.

De ce-avem totuşi impresia c-au fost ani de linişte? Explicaţiei cu memoria nivelatoare trebuie să-i adăugăm alta. Cel de-al doilea război mondial a constituit, prin proporţiile sale nemaiîntîlnite pînă atunci în istorie, un cataclism care a zdruncinat din temelii conştiinţa umană. Amintirea lui a rămas atît de puternică încît şi-a întins aripa asupra a jumătate de secol de istorie contemporană. Fără să vrem, raportăm aceste războaie după războaie la Marele Război. Şi, în acest context, e perfect justificată iluzia că anii ce i-au urmat au stat sub semnul liniştii depline. Ca să spunem altfel, ar fi trebuit un nou război mondial.

O altă explicaţie trimite tot la psihologia colectivă. Lansarea primei bombe atomice, în 1945, a deschis în istoria omenirii o nouă eră: cea a spaimei colective privind posibilitatea unui cataclism nuclear. După anunţarea de către sovietici că şi ei deţin bomba atomică, s-a declanşat ceea ce s-a numit cursa înarmării nucleare. De la un an la altul, SUA şi URSS şi-au sporit arsenalul de distrugere reciprocă, distrugere care viza în ultimă instanţă întreaga Planetă. Pe acest fond, s-a creat o psihoză mondială: spaima de război nuclear. Timp de decenii acest posibil război a existat în conştiinţa tuturor. Fiecare război local a fost înscris imediat în scenariul unui eventual mecanism fatal: de la flacăra a două aruncătoare dintr-un război din Africa sau din Asia, se va ajunge rapid la incendiul nuclear. Şi cum, de fiecare dată, războiul sau criza n-a intrat în acest scenariu, omenirea a răsuflat uşurată. Uitînd de îndată c-a fost un război. Sărind peste morţi, peste confruntările violente, peste pagubele materiale. Bucuria că n-a avut loc Răul cel Mare a pus în umbră Răul cel Mic. Rău care avusese, totuşi, loc.

Şi astfel, fără să ne dăm seama, am trăit un al treilea război mondial. Nu e vorba de Războiul Rece, aşa cum i s-a spus confruntării surde dintre cele două supraputeri, ci de un război cald. Chiar dacă nici unul din războaiele locale n-a devenit planetar, totuşi, punînd la un loc morţii, pagubele materiale, armamentul folosit, urmările în plan uman şi teritorial ale tuturor războaielor şi crizelor de după 1945, vom ajunge imediat la proporţiile unui dezastru echivalent cu cel provocat de o conflagraţie mondială. Un război care a durat jumătate de secol. Un război căruia manualele de istorie îi zic Pace. Un război mondial de care n-am ştiut.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro