Cât de mult a scăzut calitatea în ultimii 15 ani: de la scaune de avion tot mai înguste până la haine și servicii   

Este ca și cum mirosul de plastic încins dintr-un bazar ar fi impregnat lumea întreagă. Lucrurile sunt mai proaste: mobilier din PAL, tricouri care devin de nerecunoscut după a doua spălare, alimente ambalate cu mai mulți conservanți decât ingrediente. Scaunele de avion au devenit spătare. Luminile automate din toalete se sting după bunul plac. Dar și articole de presă scrise fără rușine cu ChatGPT și proza lui algoritmică. Nimic nu mai este făcut să fie iubit. Doar cumpărat, scrie El Pais.

Într-un studiu intitulat The Concept and Measurement of Product Quality (Conceptul și măsurarea calității produsului, Lexington Books, 1976), cercetătorul E. Scott Maynes observa despre „calitate” că este un concept intrinsec subiectiv, pentru că depinde de preferințele fiecărui consumator. Urmând raționamentul său, nu se poate afirma în termeni absoluți că un iPhone 15 este de „calitate mai bună” decât un Nokia din 2003. Pentru anumiți consumatori — chiar dacă știm că nu sunt mulți — durabilitatea extremă a Nokia-ului poate conta mai mult decât inovațiile tehnologice ale iPhone-ului. Lucrurile nu sunt mai rele, ni se par mai rele. De ce?

În cazul serviciilor publice situația este diferită. Nici climatul pesimist, nici cultura eficienței nu explică de ce, între 2017 și 2022, numărul persoanelor cu asigurare medicală privată a crescut cu 4% pe an. Potrivit raportului El sistema sanitario: situación actual y perspectivas para el futuro (Sistemul sanitar: situația actuală și perspective de viitor, 2024), principalul motiv pentru care spaniolii părăsesc sistemul public de sănătate sunt listele de așteptare interminabile. Carbonell susține că, în termeni absoluți, e posibil ca serviciile medicale să nu fie mai slabe decât în trecut. „Problema mare e că nu s-au adaptat ritmului schimbărilor sociale. Nu au evoluat suficient pentru a putea răspunde volumului de populație vârstnică, în creștere de la an la an”, argumentează el.

Industria textilă și calitatea slabă a hainelor

O concluzie recurentă în tot reportajul este că percepția că totul este de calitate inferioară este mai pronunțată la persoanele în vârstă. Motivele sunt diverse. Unul dintre ele e faptul că un atribut precum durabilitatea, care odinioară definea calitatea unui produs, a încetat să mai conteze. Psihologul Albert Vinyals, autorul cărții El consumidor tarado (Consumatorul stricat, 2019), își amintește că pe vremuri reclamele auto evidențiau în primul rând longevitatea mașinii. „Acum nici nu ne mai gândim la asta”, spune el la telefon.

„Bunica mea, când mergea să-și cumpere haine, se uita la țesătura materialului. Acum, nimeni nu știe din ce sunt făcuți pantalonii lui. De ce? Dacă oricum în maximum un an îi aruncăm pentru că nu mai sunt la modă.”

Industria textilă ilustrează perfect această transformare a consumului. Așa cum subliniază Marta D. Riezu, autoarea cărții La moda justa (Moda dreaptă, Anagrama, 2021): „Consumăm haine ca și cum ar fi articole de unică folosință”. În ultimii 20 de ani, producția de textile s-a dublat. În Spania, se estimează că fiecare cetățean aruncă în jur de 21 kg de haine pe an, potrivit Agenției Europene de Mediu. CEO-ul Shein, Molly Meo, un simbol al modei ultra-rapide (ultrafast fashion), se lăuda că lansează până la 1.000 de modele noi în fiecare zi. Hainele rezistente, transmise din generație în generație, între frați și veri, au fost înlocuite cu articole care rezistă doar câteva luni. Între 2010 și 2015, numărul mediu de purtări ale unui articol vestimentar a scăzut cu 36% la nivel global, potrivit Fundației Ellen MacArthur.

Înlocuirea durabilității, o prăpastie între generații

Înlocuirea durabilității cu noutatea în preferințele consumatorului a creat o prăpastie între generații în ceea ce privește percepția calității. „Este o schimbare de mentalitate pe care bunicii noștri (și unii părinți) nu o pot concepe: cumpărarea cu scopul de a arunca rapid.” Potrivit autoarei, industria fast fashion încurajează capriciul și recompensa materială. Și avertizează: „Nu există atașament, respect sau o poveste emoțională în spatele unei haine pe care o porți mai puțin de 20 de ori”.

Disonanța dintre ceea ce suntem și ceea ce am fost este alimentată de un contrast poate și mai important: cel dintre ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să fim. Chiar dacă e logic să dăm vina pe multinaționalele care își maximizează profiturile pe spatele consumatorilor sau pe guvernele care strangulează serviciile publice prin reduceri, logica pieței este imbatabilă: lucrurile nu sunt mai proaste; în mare măsură, sunt exact așa cum le vrem sau cum am fost convinși să le vrem. Cu alte cuvinte: cei care am devenit de calitate mai slabă suntem noi.

Pe YouTube există un documentar despre „obsolescența programată”, difuzat de La 2, care a depășit un milion de vizualizări. Explică modul în care unele companii reușesc să facă produse — mai ales electrocasnice — care încetează să funcționeze după o anumită perioadă. Nu e o teorie conspiraționistă, ci un fapt demonstrat. Dar mai există o metodă, mai puțin cunoscută și mai eficientă: convingerea consumatorului că un produs este învechit din motive estetice sau simbolice, chiar dacă funcționează perfect. Acest fenomen se numește „obsolescență percepută”. Vinyals menționează, de exemplu, tineri care refuză să închirieze un apartament pentru că are mobilier vechi, deși materialele din care e făcut sunt mult mai durabile decât cele de la Ikea, în care tot ajung să investească.

Publicitatea și mesajele subliminale au transformat omul într-un zombi

„Publicitatea și mesajele subliminale au transformat omul într-un zombi fără alt proiect decât consumul”, afirmă Juan Villoro în No soy un robot (Nu sunt un robot, Anagrama, 2024). Un zombi care, în plus, nu are timp de pierdut. Graba și cumpărăturile din comoditate sunt, potrivit lui Vinyals, alte „patologii” ale consumatorului modern. El explică de ce preferăm să cumpărăm roșii fără gust din supermarketul non-stop de lângă casă, în loc să mergem la piață. De ce dăm 3 euro pe un carton de suc în loc să stoarcem niște portocale, deși știm că sucul industrial e făcut din concentrat. „Poate cel mai cunoscut exemplu de cumpărare din comoditate este cafeaua la 75 de euro/kg doar pentru că vine în capsule”, conchide Vinyals.

Când am devenit noi niște superficiali? E întrebarea la care încearcă să răspundă istoricul Wendy A. Woloson în Crap: A History of Cheap Stuff in America (Porcării: o istorie a lucrurilor ieftine din America, University of Chicago Press, 2022). Totul a început la mijlocul secolului al XIX-lea. Până atunci, puțini oameni dețineau multe lucruri. În plus, obiectele aveau mai multe întrebuințări: o masă era loc de muncă ziua și loc de luat masa seara. Obiectele erau îngrijite și reparate: halatul vechi al mamei devenea pantalonul copilului. Dar, pe măsură ce piețele s-au extins și producția în masă a crescut, au apărut produse mai ieftine și mai accesibile. „Oamenii adorau combinația dintre varietate și preț redus, ca și cum ar fi descoperit o comoară secretă la un cost minim”, explică Woloson într-un e-mail.

În timp, tendințele modei s-au contopit cu produsele ieftine, iar a cumpăra ceva nou a devenit aproape obligatoriu. Nu mai exista nicio scuză pentru a nu avea „ce e mai nou”, pentru că era la îndemâna tuturor. Așa cum explică istoricul, „am îmbrățișat această lume materială degradată, uneori conștient, alteori fără să ne dăm seama. Lucrurile de care avem nevoie pentru a trăi — pentru a munci, pentru a ne exprima, pentru a înțelege cine suntem și pentru a ne conecta cu ceilalți — sunt, în mod fundamental, ieftine și înstrăinante.” Paradoxal, această abundență de obiecte ne sărăcește: „La fel ca obiectele noastre, și interacțiunile și modurile noastre de a gândi au devenit mediocre: superficiale, efemere și degradate.”