Ion Cristoiu: Gura duşmanului de clasă adevăr grăieşte!

În primăvara lui 1951, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă trimite în librării un cărţoi de 660 de pagini, format mijlociu, sub titlul Drum fără pulbere şi semnat de Petru Dumitriu.

Cronicile tipărite în scurt timp şi respirînd de la un capăt la celălalt entuziasm desăvîrşit ţin să menţioneze că producţia editorială e dedicată unui şantier în plină activitate:

Cel al Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Despre această lucrare, diferită de cea angajată în anii Ceauşescu, istoria României contemporane zice următoarele:

Şedinţa Biroului Politic al C.C. al PMR din 25 mai 1949 decide începerea lucrărilor la o construcţie gigantică, şocantă dacă ne gîndim la situaţia economică a ţării:

Canalul Dunăre-Marea Neagră.

În aceeaşi zi, 25 mai 1949, Consiliul de Miniştri adoptă Hotărîrea nr. 505 privind construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, văzut ca un mijloc de transport direct pe apă şi de înflorire a agriculturii într-un ţinut ostil din punctul de vedere al Naturii.

Pentru executarea operaţiunilor de Proiectare, studii şi construcţii-montaj se înfiinţează Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre Marea-Neagră, subordonată direct Consiliului de miniştri.

Lucrările au debutat efectiv în vara lui 1949 cu ceea ce se numeşte organizare de şantier: construcţia barăcilor, artere de circulaţie, modificări de căi ferate. Mîna de lucru e asigurată de muncitori aduşi sau veniţi din toată ţara, de militari în termen şi de deţinuţi (inclusiv politici).

O normă a proletcultismului aflat în plin avînt în 1951 cerea ca literatura şi arta să reflecte construcţia socialistă cu promptitudinea tipică, în mod obişnuit, gazetăriei şi, eventual, publicisticii. Pentru a răspunde acestei comenzi, literaţii se grăbesc să publice versuri şi reportaje literare despre ceea ce propaganda epocii numea şantierele noii vieţi. Fiind vorba de realităţi indiscutabile şi, mai ales, în desfăşurare, prozatorii şi dramaturgii nu se grăbeau să abordeze aceste subiecte în schiţe şi nuvele.

Drum fără pulbere, scris de cel care va fi peste cîţiva ani autorul capodoperei Cronică de familie, aducea cu sine o surpriză uriaşă.

Cele 666 de pagini nu alcătuiau un volum de articole gazetăreşti, nici măcar unul de reportaj literar, ci un roman.

Deşi spaţiul de desfăşurare aparţinea realităţii de tip gazetăresc – şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră – cu mici excepţii, Gh. Dej, de exemplu, personajele şi întîmplările ţineau de ficţiune.

Despre slăbiciunile tipice României din anii 1947-1953, ascunse iresponsabil însă sub acuzaţia de sabotaj s-au scris în epocă multe pagini, schiţe, nuvele, piese de teatru.

Petru Dumitriu reuşeşte performanţa ieşită din comun de a scrie şi publica un roman de 666 de pagini, format mărişor.

Dat la cules la 2 aprilie 1951, romanul cunoscutului autor, Drum fără pulbere, abordează în principal acţiunea duşmanului de clasă pe şantierul care a început în vara lui 1949.

Luînd în calcul documentarea, tînărului prozator i-a trebuit doar un an pentru a redacta ditamai cărţoiul.

O altă surpriză a cărţii trimitea la subiect.

Fără a neglija binecunoscuta reflectare a entuziasmului cu care oamenii muncii săpau la Canal, romanul aborda cu precădere ceea ce epoca numea uneltirile duşmanului de clasă, uneltiri care, pînă la urmă, erau depistate şi demascate de oamenii muncii cinstiţi avîndu-i în frunte pe comunişti.

Dînd curs unei norme din anii respectivi, uneltirile duşmanului de clasă îmbracă forme felurite şi, mai ales, perfide, obligînd oamenii muncii (în nici un caz Miliţia sau Securitatea) la eforturi de indiscutabilă natură poliţistă pentru a le depista.

Unul dintre acestea constă în răspîndirea zvonului că lucrarea e condamnată la eşec.

Profesorul Lăzărescu, înfăţişat de Petre Dumitriu ca lăsat la catedră „în ciuda vechilor sale cîrdăşii cu băncile germane şi cu partidele burgheze“, tipic duşmanului de clasă, aşdar, îi spune tînărului inginer Pangrati, plasat în roman ca prototip al intelectualului de tip nou:

„— N’are să se facă! Nu, lasă, ştiu ce-ia să spui. Ai să repeţi ce-am mai auzit. Că au făcut nişte tuneluri, nişte căi ferate. Ştiu; dar asta încă nu ’nseamnă nimic. Canalul e cu totul altceva; e o lucrare cum nu se mai află în Rusia, în Germania, şi apoi cele mari, Suez, Panama. E peste posibilităţile economiei noastre. E exclus! N’o să se facă! Te duci să munceşti la un lucru utopic, absurd, început de nişte inconştienţi care n’au idee de problemele unei atari construcţii – probleme geologice, hidraulice, de echipament, de organizare, de comunicaţii, într-un cuvînt, de posibilităţi care le depăşesc pe ale economiei noastre! Krause, care profesa la Charlottenburg…

Şi surîse uşor, rece, privind pe fereastră, amintirii unui mare profesor cu guler înalt, scrobit, şi ochelari de aur.

— … acum aproape patruzeci de ani… Mi-a spus odată că e un principiu: sunt anumite lucrări, tipice pentru capitalismul mare de după 1850, şi care nu pot fi întreprinse de state mici. Ai să întrebi care: căile ferate, canalele mari, industria grea…“

(Petre Dumitriu, Drum fără pulbere, ESPLA, Bucureşti 1951, pg. 106-107).

Mihai Pangrati, fost student al profesorului, nu ştie că Lăzărescu e un duşman de clasă. Dacă ar ştii (altfel spus, dacă ar fi muncitor şi nu intelectual), l-ar demasca. Dat fiind că-l crede sincer pe profesor, se apucă să-l contrazică.

Prozatorul imaginează următoarea scenă:

„— Războiul…

Mihai Pangrati se ridică şi zice:

— Dar suntem în 1949, şi dac’ar fi să-i credem pe comunişti, într’o ţară care construeşte socialismul… Şi nu suntem limitaţi la posibilităţile economiei noastre… Avem în spate economia Rusiei. E uriaşă şi o să ne sprijine.

Profesorul Lăzărescu împinse falca de jos înainte; i se făcu un fel de bot brutal şi nemulţumit. Întrebă:

— Eşti sigur?

Mihai Pangrati scutură din umeri:

— Nu sunt sigur… dar sper… În orice caz, ştiţi că am făcut proiectările sfătuiţi de specialişti ruşi? Am învăţat de la ei să tratăm cu îndrăzneală probleme pe care dumneavoastră ni le-aţi dat ca exemple teoretice. Ei sunt obişnuiţi cu construcţiile uriaşe! Ne-au învăţat şi pe noi. E ceva, nu găsiţi?

Celălalt îşi scoase ochelarii cu ramă de baga şi îi şterse privind pe geam asfinţitul de-asupra Cotrocenilor. Chelia gălbuie îi strălucea. Clipind din ochii obosiţi, zise:

— Nu cunosc problema… Nu… n’o cunosc…

Tuşi.

— Nu, nu mai sunt la curent cu problemele.

Îşi puse ochelarii şi mormăi:

— Ruşii sunt nişte buni imitatori ai Occidentului…“.

(Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, idem, pag. 107)

În 1951, în toiul lucrărilor la Canal, romanul lui Petru Dumitriu, îndeplinind sîrguincios o normă a epocii, susţine că imposibilitatea de a face o asemenea lucrare e o teză a duşmanului de clasă.

Ce ne spune însă Istoria?

Cu toate sumele imense investite, lucrările au mers anapoda. Lucru perfect explicabil.

Canalul Dunăre-Marea Neagră era peste puterile economice şi de organizare ale României de la vremea respectivă.

Ajutorul sovietic, pe care s-a pariat, n-a atins proporţiile cerute.

Pentru a găsi un ţap ispăşitor, la 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a pronunţat sub acuzaţia de sabotaj, cinci condamnări la moarte, cinci pedepse variind între 20 de ani şi condamnare la muncă silnică pe viaţă.

La 10 septembrie 1952, un alt proces a dat sentinţe pentru 15 persoane.

Dezastrul nu-şi avea cauza în sabotaj.

Chiar admiţînd că au fost, era greu de presupus că o lucrare de o asemenea importanţă putea fi un eşec din cauza unor sabotori.

Însăşi conducerea Partidului sesizează slăbiciuni care ţin de organizare.

După moartea lui Stalin, Canalul a fost una dintre primele lucrări faraonice la care s-a renunţat.

La 17 iulie 1953, prin Hotărîre a Consiliului de Miniştri încetează oficial lucrările de construcţie.

Abuzul care a fost Procesul sabotorilor de la Canal constituie subiect de denunţare prin lucrările Comisiei PCR constituită pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne.

Comisia stabileşte că persoanele au fost condamnate pe nedrept.

Însăşi conducerea de Partid şi de stat ajunge la concluzia că angajarea unei asemenea lucrări fusese o aventură imposibilă, al cărei final nu putea fi decît eşecul.

Păi asta o spune şi duşmanul de clasă, în romanul din 1951.

Gura duşmanului de clasă adevăr grăieşte!

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro