Ion Cristoiu: În 1997 Zbigniew Brzezinski pleda pentru ruperea totală a Ucrainei de Rusia

În 1997 apărea la Basic Books sub titlul The Grand Chessboard (Marea tablă de şah), tradusă în acelaşi an în Franţa sub titlul Le Grand échiquier, una dintre operele de seamă ale finelui de secol. În buna tradiţie americană, lucrarea, aparţinînd lui Zbigniew Brzezinski (fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate între 1997 şi 1981, expert la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale), e o sumă de sfaturi, ca să nu-i spunem îndemnuri, date Casei Albe despre ce trebuie să facă America pe plan mondial acum, la sfîrşit de mileniu. Politica propusă de autor americanilor pleacă de la o premisă cu valoare de axiomă: la 2 000 de ani de la începutul erei creştine, SUA reprezintă unica superputere de pe glob, mai mult, un imperiu universal:

„Puterea globală la care s-au ridicat Statele Unite este, deci, unică, prin anvergura şi ubicuitatea ei.

America nu numai că stăpîneşte totalitatea oceanelor şi mărilor, dar ea dispune de forţe amfibii care îi permit să intervină pretutindeni, «Legiunile» sale ocupă poziţii de necucerit la extremităţile de Est şi de Vest ale continentului euroasiatic şi controlează, de asemenea, Golful Persic. Vasalii şi tributarii săi, dintre care unii împing dovezile de supunere pînă la a-şi dori legături şi mai strînse cu Washingtonul, sînt răspîndiţi pe toate continentele”.

 

Un loc aparte în calculele americane, îl reprezintă Ucraina. Eseul publicat de „Le Monde” din 19 iunie 1997 sub semnătura lui Natalie Nougayrede se intitulează „Dublu pariu al Ucrainei”. Autoarea observă preocuparea obsesivă a SUA pentru Kiev:

„Semnarea, la 9 iulie, la Madrid, a unei charte Ucraina – NATO, este ultimul episod al unui proces de recunoaştere internaţională, condus de Statele Unite mai mult decît de statele europene care au rămas multă vreme rezervate şi în expectativă faţă de acest mare vecin enigmatic (…).

Ucraina a fost ţara cea mai vizitată de fostul secretar american al Apărării, William Perry. Ea a devenit, de asemenea, în 1996, cel de-al treilea beneficiar al ajutoarelor financiare americane, după Egipt şi Israel”.

Această atenţie acordată Ucrainei îşi găseşte explicaţia în cartea lui Brzezinski. Potrivit autorului, lovitura de moarte dată Rusiei a constituit-o ruperea Kievului de Moscova:

„Apariţia statului ucrainean independent constituie o regresiune geopolitică radicală care i-a constrîns pe ruşi să-şi pună problemele vizînd fundamentele identităţii lor politice şi etnice. Părăsind abrupt reverenţa, ucrainenii au pus capăt la mai mult de 300 de ani de istorie imperială. Ei şi-au deposedat vecinii de o economie cu un solid potenţial, bogat prin industrie şi agricultură, şi de o populaţie de 52 milioane de locuitori, ale cărei origini, civilizaţie şi tradiţie religioasă erau atît de apropiate de cele ale ruşilor, încît legăturile imperiale, pentru aceştia din urmă, au ţinut totdeauna de domeniul evidenţei.

Pe de altă parte, independenţa ucraineană a privat Rusia de poziţia sa dominantă în Marea Neagră, întrucît Odessa servea prin tradiţie drept punct de trecere pentru toate schimburile comerciale ruseşti cu lumea mediteraneeană şi dincolo de aceasta.

Pierderea pivotului geopolitic ucrainean reduce opţiunile geostrategice ale Rusiei. Amputată de Polonia şi statele baltice, dar controlînd Ucraina, ea putea încă susţine un imperiu eurasitic dinamic, întins către sud şi sud-est, peste teritoriile nou slave ale ex-Uniunii Sovietice. Fără Ucraina şi cei 52 milioane de «fraţi slavi» ai săi, orice tentativă de restauraţie a imperială condamnată de Moscova este destinată să întîmpine rezistenţa prelungită a unor populaţii devenite crîncene pe tema identităţii lor naţionale şi religioase. Conflictul din Cecenia ar putea să fie doar un prim exemplu. În plus, dacă luăm în consideraţie indicii de natalitate respectivi – cel al Rusiei scăzînd într-un ritm rapid, în timp ce acela al republicilor din Asia Centrală explodează – o entitate eurasiatică al cărei nucleu s-ar reduce numai la Rusia ar deveni inevitabil mai puţin europeană şi mai mult asiatică, o dată cu trecerea anilor.

Apăsînd pe definiţia Comunităţii Statelor Independente (CSI), Ucraina a jucat un rol de catalizator geopolitic. Cînd Rusia, constrînsă şi forţată, a acceptat să înfiinţeze acest nou cadru mai confederal, în interiorul căruia ea estima să păstreze legăturile esenţiale care au dominat în regimul sovietic, ea s-a izbit de iniţiativele ucrainene. Proclamîndu-şi independenţa, în decembrie 1991, apoi apărîndu-şi cu fermitate poziţiile în timpul negocierilor cruciale de la Bela Veja, destinate să definească statutele CSI şi impunînd atunci, într-o veritabilă ambianţă de lovitură de teatru, un comandament naţional la toate unităţile armatei sovietice cantonate pe teritoriul său. Ucraina a modificat în substanţă proiectul rus. Această afirmare politică urma să-i lase pe negociatorii ruşi descumpăniţi şi să servească drept model, după cîteva ezitări, celorlalte republici sovietice”.

O revenire a Kievului la sînul maicii Rusii ar fi debutul procesului de refacere a imperiului sovietic. De aceea, păstrarea unei Ucraine independente a devenit unul dintre obiectivele prioritare ale SUA:

„Hotărîrea Ucrainei de a-şi păstra independenţa i-a adus un mare sprijin internaţional. În pofida ezitărilor iniţiale ale Statelor Unite, puţin sensibile la importanţa geopolitică a unui stat ucrainean de sine stătător, America şi Germania au luat o poziţie hotărîtă, încpeînd de la mijlocul deceniului, în favoarea Kievului. În iulie 1996, secretarul de stat american al Apărării vorbea despre «importanţa, [în ochii săi], inestimabilă a independenţei Ucrainei pentru securitatea şi stabilitatea în Europa». În septembrie acelaşi an, cancelarul german – în ciuda sprijinului să puternic pentru preşedintele Boris Elţîn – a mers mai departe, declarînd: «Ucraina deţine în Europa un loc pe care nimeni nu-l poate discuta (…). Independenţa şi integritatea sa teritorială nu vor fi puse în chestiune». În Statele Unite, înaltele sfere guvernamentale califică de acum înainte relaţia cu Ucraina drept «parteneriat strategic» utilizînd în mod intenţionat denominaţia în vigoare pentru relaţiile americano-ruse.

Aşa cum am notat deja, nici o restauraţie imperială, fie că ea se sprijină pe CSI sau pe un oarecare proiect eurasiatic, nu este posibilă fără Ucraina”.

 

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro